Toate definitiile

ELÉI interj. (Pop.) Exclamație prin care se interpelează ascultătorul. – Formație onomatopeică.

ELEKTRÓN s. n. Aliaj dur și ușor de aluminiu și magneziu. – Probabil din germ.

ELEMÉNT, elemente, s. n. și (rar) elemenți, s. m. 1. Parte componentă a unui întreg; parte care contribuie la formarea unui întreg. ♦ Piesă sau ansamblu de piese care formează o construcție. ♦ S. m. Spec. Fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. 2. Persoană care face parte dintr-o colectivitate. 3. (În filozofia antică) Fiecare dintre cele patru aspecte fundamentale ale materiei (foc, apă, aer, pământ) despre care se credea că stau la baza tuturor corpurilor și fenomenelor naturii. ♦ Fenomen al naturii care se manifestă ca o forță puternică. 4. Mediu în care trăiește o ființă. ♦ Mediu în care cineva se simte bine. 5. (Chim.) Substanță care nu poate fi descompusă în alte substanțe mai simple prin mijloace fizice sau chimice obișnuite și care poate forma, prin combinare chimică, diverse substanțe compuse. 6. Pilă electrică; fiecare celulă a unei pile electrice. 7. (În legătură cu o disciplină oarecare) Principiu de bază, noțiune fundamentală. – Din fr. élément, lat. elementum.

ELEMENTÁR, -Ă, elementari, -e, adj. 1. De bază, esențial, fundamental. ♦ (Despre cărți, manuale etc.) Care cuprinde elementele de bază ale unei științe. ◊ Învățământ elementar = prima treaptă a învățământului public, cu caracter obligatoriu, unde se predau elementele de bază ale principalelor discipline. 2. Puțin complicat; simplu, ușor; rudimentar. ♦ Primitiv. 3. Care ține de natură și de fenomenele ei. – Din fr. élémentaire, lat. elementarius.

ELEMENTARITÁTE s. f. (Livr.) Caracter elementar. – Elementar + suf. -itate.

ELÉN, -Ă, eleni, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Greciei antice sau populației ei, privitor la Grecia antică sau la populația ei; elinesc. ♦ (Substantivat, f.; în forma elină) Limba greacă veche. 2. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a Greciei antice. [Var.: elín, -ă adj.] – Din ngr. Éllin, lat. Hellenes.

ELENÍSM s. n. 1. Perioadă din istoria popoarelor din bazinul Mării Mediterane, cuprinsă între moartea lui Alexandru Macedon și sfârșitul sec. I a. Cr. 2. Termen care denumește cultura Greciei antice și influențele exercitate de ea. – Din fr. hellénisme,. germ. Hellenismus.

ELENÍST, -Ă, eleniști, -ste, s. m. și f. Specialist în studiul limbii și culturii Greciei antice și epocii elenistice; p. gener. specialist în studiul limbii și culturii grecești. – Din fr. helléniste, germ. Hellenist.

ELENÍSTIC, -Ă, elenistici, -ce, adj.Care aparține elenismului, privitor la elenism. – Din fr. hellénistique.

ELERÓN, eleroane, s. n. Fiecare dintre aripioarele de comandă ale cârmei transversale a unui avion, prin manevrarea căreia se realizează mișcările în zbor ale avionului. – Din fr. aileron.

ELEUTERÍE, (2) eleuterii, s. f. 1. Guvernare liberă a unui stat din Grecia antică. 2. (La pl.) Serbări care se celebrau în cinstea unei victorii. [Pr.: -le-u-] – Din fr. éleuthérie.

ELÉV, -Ă, elevi, -e, s. m. și f. 1. Persoană care învață într-o școală sau care este instruită de cineva; școlar. 2. Persoană care urmează în concepții și în acțiuni pe maestrul său; discipol, învățăcel, urmaș, adept. – Din fr. élève.

ELEVÁT, -Ă, elevați, -te, adj. (Despre stil, limbaj etc.; p. ext. despre oameni și manifestările lor) Nobil, superior, rafinat. – Din fr. élevé.

ELEVATORÍST, elevatoriști, s. m. Muncitor care lucrează la elevator¹ (1). – Elevator¹ + suf. -ist.

ELEVÁȚIE, elevații, s. f. 1. Reprezentare grafică, la o scară dată, a fețelor exterioare ale unei construcții, mașini etc. 2. Parte a unui zid, a unei pile sau a unei culee de pod situată deasupra terenului. 3. Fig. Însușirea de a fi elevat. – Din fr. élévation, lat. elevatio.

ELEVÉZĂ, eleveze, s. f. Aparat metalic folosit pentru creșterea artificială a puilor și a bobocilor. – Din fr. éleveuse.

ELF, elfi, s. m. (În mitologia popoarelor germanice) Ființă supranaturală imaginată ca un pitic, binevoitor sau răuvoitor, care simbolizează forțele naturii (apa, focul, pământul etc.). – Din fr. elfe, germ. Elf.

ELIBERÁ, eliberez, vb. I. Tranz. 1. A da libertate, a pune în stare de libertate; a înlătura oprimarea (națională, politică, socială); a dezrobi, a descătușa, a emancipa. ◊ Refl. Popoarele coloniale s-au eliberat. ♦ Refl. (Despre militari) A fi lăsat la vatră. ♦ Refl. (Despre atomi) A se desprinde dintr-o moleculă, rămânând în stare liberă. 2. A scoate dintr-o funcție. 3. A da cuiva (la cerere) un act, un document oficial etc. ♦ A preda o marfă. 4. A face liberă o încăpere, un teren etc.; a goli, a evacua. – Din lat. eliberare.

ELIBERÁRE, eliberări, s. f. Acțiunea de a (se) elibera și rezultatul ei; liberare. – V. elibera.

ELIBERATÓR, -OÁRE, eliberatori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care eliberează; dezrobitor, liberator. – Elibera + suf. -tor.

ELICOÍD, elicoide, s. n. (Mat.) 1. Suprafață obținută prin deplasarea pe o elice a unei drepte, a unui triunghi etc. 2. Curbă generată de rotirea unei parabole obișnuite în jurul unui cerc. – Din fr. hélicoïde.

ELICOPTERÍST, elicopteriști, s. m. Pilot de elicopter. – Elicopter + suf. -ist.

ELICOSTÁT, elicostate, s. n. Aparat de zburat prevăzut cu o elice de susținere și completat printr-un mic balon. – Din fr. hélicostat.

ELIDÁTĂ, elidate, adj. (Lingv.; despre vocala finală a unui cuvânt) Care a dispărut înaintea vocalei inițiale a cuvântului următor. – V. elida.

ELIDÁRE, elidări, s. f. Acțiunea de a elida și rezultatul ei. – V. elida.

ELIMINÁ, elímin, vb. I. Tranz. A îndepărta, a înlătura, a exclude (dintr-o colectivitate, dintr-un ansamblu); spec. a da pe un elev afară din școală. ♦ A îndepărta din plămâni aerul (în procesul respirației); a expira (1). – Din fr. éliminer, lat. eliminare.

ELIMINÁRE, eliminări, s. f. Acțiunea de a elimina și rezultatul ei; înlăturare, îndepărtare. ◊ Expr. A proceda prin eliminare = a căuta să descopere ceva înlăturând, pe rând, elementele nerelevante în scopul obținerii esențialului. – V. elimina.

ELIMINATÓR, -OÁRE, eliminatori, -oare, adj. (Rar) Eliminatoriu. – Din fr. éliminateur.

ELIMINATÓRIU, -IE, eliminatorii, adj. Care elimină, care atrage eliminarea; eliminator. ♦ (Despre probele unui concurs) Care aduce excluderea din examen a concurenților mai slabi. – Din fr. éliminatoire.

ELÍN, -Ă, adj. v. elen.