Toate definitiile
CARABINIÉR, carabinieri, s. m. 1. (Înv.) Soldat înarmat cu o carabină (1). 2. (În Italia) Membru al jandarmeriei. [Pr.: -ni-er] – Din fr. carabinier.
CARABÚȘCĂ, carabuști, s. f. (Reg.) Cutioară confecționată din coajă de copac, în care se păstrează tutunul. – Din rus. korobocika.
CARACAȘÍCURI s. n. pl. (Reg.) Obiecte mărunte, fără valoare. – Et. nec.
CARACÁTIȚĂ, caracatițe, s. f. Animal marin din încrengătura moluștelor, cu corpul rotund, în formă de sac și cu opt brațe puternice, prevăzute cu ventuze (Octopus vulgaris). ♦ Fig. Persoană lacomă, apucătoare, hrăpăreață. – Din rus. karakatița.
CARACHIÚL s. m. și n. v. caracul.
CARACTÉR, caractere, s. n. 1. Ansamblul însușirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifestă în modul de comportare, în ideile și în acțiunile sale. ♦ Personalitate morală fermă. ♦ Însușire morală care se manifestă prin perseverență, voință fermă și corectitudine. Om de caracter. 2. Individualitate care prezintă trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară. ♦ Comedie de caracter = comedie în care intriga ia naștere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor. Dans de caracter = formă prelucrată pentru scenă a dansurilor populare. 3. Trăsătură distinctivă care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. Însușire, particularitate a unui organism. Caractere moștenite (sau ereditare) și caractere dobândite (sau neereditare). 4. Caracteristică a unui ansamblu de litere, cifre, accente și semne de tipar din aceeași familie și din același corp. – Din fr. caractère, lat. character.
CARACTERIÁL, -Ă, caracteriali, -e, adj. (Livr.) Referitor la caracter, al caracterului. [Pr.: -ri-al] – Din fr. caractériel.
CARACTERÍSTIC, -Ă, caracteristici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Însușire specifică predominantă, proprie unei ființe, unui lucru, unui fenomen etc. și care diferențiază o ființă de alta, un lucru de altul. 2. Adj. Care constituie trăsătura distinctivă a unei ființe, a unui lucru sau a unui fenomen. 3. S. f. Partea întreagă a unui logaritm. 4. S. f. Parametru sau dată tehnică utilizată pentru aprecierea comportării în exploatare a unui sistem tehnic sau a unui material. 5. S. f. Curbă care reprezintă modul cum variază o proprietate a unui sistem sau a unui dispozitiv în funcție de o anumită variabilă. – Din fr. caractéristique.
CARACTERIZÁ, caracterizez, vb. I. Tranz. 1. A constitui caracteristica cuiva sau a ceva. Îl caracterizează modestia. 2. A descrie, a înfățișa, a face să reiasă trăsăturile caracteristice ale unei persoane, ale unui lucru sau ale unui fenomen. – Din fr. caractériser.
CARACTERIZÁBIL, -Ă, caracterizabili, -e, adj. Care poate fi caracterizat. Caracteriza + suf. -bil.
CARACTERIZÁNT, -Ă, caracterizanți, -te, adj. Caracterizator; caracteristic. – Din fr. caractérisant.
CARACTERIZÁRE, caracterizări, s. f. Acțiunea de a caracteriza și rezultatul ei; indicare a notei caracteristice a unei ființe, a unui lucru sau a unui fenomen. – V. caracteriza.
CARACTERIZATÓR, -OÁRE, caracterizatori, -oare, adj. Care caracterizează; specific; caracterizant. – Caracteriza + suf. -tor.
CARACTEROGRÁF, caracterografe, s. n. Aparat electronic care permite vizualizarea pe ecranul unui tub catodic a caracteristicilor dispozitivelor semiconductoare. – Din engl. characterographe.
CARACTEROLÓGIC, -Ă, caracterologici, -ce, adj. Care se referă la caracter; care se referă la caracterologie. – Din fr. caractérologique.
CARACTEROLOGÍE s. f. Disciplină care se ocupă cu studiul structurii și dezvoltării caracterelor. – Din fr. caractérologie.
CARACTRÓN, caractroane, s. n. (Electron.) Tub catodic utilizat în afișarea rapidă a literelor sau cifrelor pe ecranul său. – Din fr., engl. caractron.
CARACÚDĂ, caracude, s. f. 1. Pește de baltă, cu corpul turtit lateral, lung de 20-35 cm (Carassius carassius). 2. Nume generic dat peștilor mici; pește-țigănesc. ♦ Fig. Oameni fără valoare, fără însemnătate (într-un partid, într-o adunare). – Din bg. karakuda.
CARACÚL, (1) s. m., (2) s. n. 1. S. m. Numele unei rase de oi ai căror miei au blana buclată, asemănătoare cu astrahanul, 2. S. n. Blăniță de miel aparținând acestei rase, din care se fac căciuli, paltoane etc. [Var.: carachiúl s. m. și n.] – Din fr. caracul.
CARADRIIFÓRMĂ, caradriiforme, s. f. (La pl.) Ordin de păsări comestibile, cu ciocul și picioarele lungi; (și la sg.) pasăre din acest ordin. – Cf. fr. charadriidés.
CARÁFĂ, carafe, s. f. Sticlă cu gâtul lung și cu partea de jos bombată. ♦ Conținutul unei astfel de sticle. [Var.: garáfă s. f.] – Din ngr. karáfa, fr. carafe, it. caraffa.
CARAGÁNĂ, caragane, s. f. Arbust ornamental din familia leguminoaselor, originar din Asia, cu frunze compuse și cu flori mari, galbene-aurii (Caragana arborescens). – Din fr. caragan.
CARAGÁȚĂ, caragațe, s. f. (Ornit.) Coțofană. ♦ Fig. (Fam.) Femeie vorbăreață. ♦ Expr. (Fam.) A face caragațe = a face glume (pe socoteala cuiva); a umbla cu păcăleli. [Var.: garagáță s. f.] – Din ngr. karakáxa.
CARAGHIÓS, -OÁSĂ, caraghioși, -oase, adj. (Adesea substantivat) Care provoacă râsul, ridicol, comic; care nu merită să fie luat în serios. – Din tc. karagöz.
CARAGHIOSLÂC, caraghioslâcuri, s. n. Faptă, gest sau lucru neserios, care stârnește râsul; comicărie. – Din tc. karagözlük.
CARAGIALÉSC, -EÁSCĂ, caragialești, adj. De Caragiale, al lui Caragiale; în maniera lui Caragiale; caragialian. – Caragiale (n. pr.) + suf. -esc.
CARAGIALIÁN, -Ă, caragialieni, -e, adj. Caragialesc. [Pr.: -li-an] – Caragiale (n. pr.) + suf. -ian.
CARAÍBI s. m. pl. Amerindieni care trăiesc în Antilele Mici, Brazilia, Venezuela, Guyana etc. [Var.: caríbi s. m. pl.] – Din fr. Caraïbes.
CARAMBÓL, caramboluri, s. n. (La jocul de biliard) Atingere cu bila proprie a celorlalte două bile (prin care se marchează un punct pentru jucător); punct înscris în acest fel. ♦ Fig. (Fam.) Încurcătură, zăpăceală; ciocnire. – Din fr. carambole.
CARAMBOLÁJ, carambolaje, s. n. Faptul de a face carambol. – Din fr. carambolage.