Toate definitiile
CARBOGÉN s. n. Amestec de bioxid de carbon în oxigen, utilizat mai ales în tratamentul asfixiilor. – Din fr. carbogène.
CARBOHEMOGLOBÍNĂ s. f. Compus instabil care se formează în sânge, în proporție foarte mică, din bioxid de carbon și hemoglobină. – Din fr. carbohémoglobine.
CARBOHIDRÁT, carbohidrați, s. m. (Chim.) Hidrocarbonat. – Din engl. carbohydrate.
CARBOÍD, carboide, s. n. (Chim.) Nume dat unor compuși organici din asfalturile naturale, din reziduurile de la cracare etc. – Din fr. carboïdes.
CARBÓLIC adj. (În sintagma) Acid carbolic = fenol. – Din fr. carbolique.
CARBOLINÉUM s. n. Lichid de culoare brună obținut prin distilarea cărbunelui de pământ și întrebuințat la impregnarea lemnului și ca funigid. – Din fr. carbolineum.
CARBOLÓY s. n. Aliaj cu duritate mare, obținut din carbură de wolfram în liant de cobalt. – Cuv. engl.
CARBOMÉTRU, carbometre, s. n. Aparat pentru detectarea bioxidului de carbon. – Din fr. carbomètre.
CARBÓN s. n. Element chimic, metaloid foarte răspândit în natură, component de bază al tuturor substanțelor organice, care se găsește în cărbuni, în petrol, în gaze etc., iar în stare elementară în diamant, în grafit și în cărbunele negru. ◊ Carbon 14 = izotop radioactiv al carbonului, care ia naștere în atmosferă și care servește la stabilirea vârstei vestigiilor materiale. (Hârtie-)carbon = hârtie subțire acoperită pe una dintre fețe cu o substanță chimică de culoare închisă, întrebuințată în dactilografie, cartografie etc. la scoaterea de copii; indigo, plombagină. – Din fr. carbone, lat. carbo, -onis.
CARBONÁDO s. n. Diamant impur, negru și foarte dur, folosit la utilajele pentru foraj. – Din fr. carbonado.
CARBONÁR, carbonari, s. m. Membru al unei organizații revoluționare secrete din Italia, care a luptat la începutul sec. XIX împotriva asupririi străine și pentru unitatea Italiei. – Din it. carbonaro.
CARBONÁT, carbonați, s. m. Nume dat sărurilor acidului carbonic. ♦ (Adjectival) Care conține carbon. – Din fr. carbonate.
CARBONATÁ, pers. 3 carbonatează, vb. I. Tranz. A transforma în carbonat. – Din fr. carbonater.
CARBONATÁRE s. f. Reacție chimică la care participă bioxidul de carbon și un hidroxid, din care rezultă un carbonat. – După fr. carbonation.
CARBÓNIC, -Ă, carbonici, -ce, adj. Care conține (mult) carbon. ◊ Acid carbonic = acid slab care se obține prin dizolvarea bioxidului de carbon în apă; (impr.) bioxid de carbon. – Din fr. carbonique.
CARBONIÉR, -Ă, carbonieri, -e, adj. Care se referă la cărbune. Industrie carbonieră. [Pr.: -ni-er] – Din carbon, după modelul lui petrolier.
CARBONIFÉR, -Ă, carboniferi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Despre roci, terenuri sau regiuni) Care conține zăcăminte de cărbuni. 2. Adj. Care se ocupă cu extracția și cu prelucrarea cărbunelui; privitor la cărbuni. 3. S. n. A cincea perioadă a erei paleozoice, în cursul căreia s-au format principalele zăcăminte de cărbuni. – Din fr. carbonifère.
CARBONÍL, carbonili, s. m. 1. Combinație a oxidului de carbon cu unele metale grele. 2. (Chim.) Grupare funcțională bivalentă conținută în moleculele aldehidelor și cetonelor. – Din fr. carbonyle.
CARBONÍLIC, -Ă, carbonilici, -ce, adj. (Chim.; despre substanțe) Care conține, în moleculă gruparea funcțională carbonil. ◊ Compuși carbonilici = denumire generică pentru aldehide și cetone. – Din engl. carbonylic.
CARBONIZÁ, pers. 3 carbonizează, vb. I. Refl. (Despre cărbuni) A se descompune termic în lipsa oxigenului din aer sau în prezența unei cantități insuficiente de oxigen; (despre lemne) a se preface în cărbuni (prin ardere) în prezența unei cantități mici de aer; (despre alte materii organice) a se descompune (prin ardere). – Din fr. carboniser.
CARBONIZÁRE, carbonizări, s. f. Acțiunea de a se carboniza și rezultatul ei. – V. carboniza.
CARBONIFICÁRE s. f. Proces de formare a cărbunilor naturali. – Din carbon.
CARBORÚNDUM s. n. Carbură de siliciu, folosită ca material abraziv. – Din fr. carborundum.
CARBOXIHEMOGLOBÍNĂ s. f. Combinație stabilă între oxidul de carbon și hemoglobină, care se formează în timpul intoxicației cu oxid de carbon. – Din fr. carboxyhémoglobine.
CARBOXÍL, carboxili, s. m. (Chim.) Grupare funcțională monovalentă, caracteristică acizilor organici. – Din fr. carboxyle.
CARBOXILÁZĂ, carboxilaze, s. f. Enzimă care catalizează eliberarea bioxidului de carbon din unii acizi. – Din fr. carboxylase.
CARBURÁ, carburez, vb. I. Tranz. A introduce carbon în fier sau într-un aliaj feros în stare topită. – Din carbură.
CARBURÁNT, carburanți, s. m. Combustibil lichid folosit la motoarele cu explozie. – Din fr. carburant.
CARBURÁRE, carburări, s. f. Acțiunea de a carbura și rezultatul ei. – V. carbura.
CARBURATÓR, carburatoare, s. n. Aparat al unui motor cu ardere internă, cu aprindere electrică, în care se formează amestecul carburant, în proporția dorită, prin difuzarea combustibilului într-un curent de aer. – Din fr. carburateur.