Toate definitiile

MARCÁNT, -Ă, marcanți, -te, adj. Care are o valoare deosebită, care iese în evidență; de seamă, important, remarcabil. ♦ Cu autoritate, cu influență. – Din fr. marquant, germ. markant.

MARCÁRE, marcări, s. f. Acțiunea de a marca; marcaj, marcat¹. – V. marca.

MARCASÍT, marcasite, s. n. Sulfură naturală de fier, galbenă-verzuie, cristalizată și cu luciu metalic. – Din fr. marcassite, germ. Markasit.

MARCÁT¹ s. n. Acțiunea de a marca și rezultatul ei; marcare, marcaj. – V. marca.

MARCÁT², -Ă, marcați, -te, adj. 1. Care poartă o marcă (1). ♦ (Despre obiecte de metal prețios) Care are imprimat semnul oficial de garanție a calității și a autenticității. ♦ (Despre greutăți) Prevăzut cu semnul oficial care garantează exactitatea măsurii indicate. ♦ (Despre căi de comunicație) Care este prevăzut cu marcaj. 2. Fig. (Despre abstracte) Care iese în evidență; accentuat, pronunțat, distinct, reliefat, nuanțat. – V. marca.

MARCATÓR, -OARE, marcatori, -oare, subst. 1. S. n. Unealtă agricolă folosită pentru a marca rândurile și locul cuiburilor în care se va pune sămânța sau răsadul. 2. S. m. și f. Persoană care lucrează la marcarea unor produse (industriale). 3. S. m. (Sport) Persoană care marchează (4) puncte sau goluri pentru echipa sa. – Marca + suf. -tor.

MÁRCĂ¹, mărci, s. f. 1. Semn distinct aplicat pe un obiect, pe un produs, pe un animal etc. pentru a-l deosebi de altele, pentru a-l recunoaște etc. ♦ Tip, model, inscripție (care indică sursa) de fabricație. Marcă de automobil. ◊ Loc. adj. De marcă = de calitate superioară. ♦ (Înv.) Stemă; blazon, emblemă. ◊ Loc. adj. (despre oameni) de seamă; marcant, distins. 2. Fisă de metal cu număr de ordine, cu care lucrătorii își dovedesc prezența la lucru sau pe care o lasă în schimbul uneltelor primite. 3. Piatră sau bucată de șină vopsită în alb, așezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie, pentru a indica ramificația liniei ferate și locul până unde pot înainta vehiculele fără pericol de ciocnire. 4. Fig. Semn distinctiv, trăsătură specifică, însușire caracteristică; particularitate. – Din ngr. márka, fr. marque. Cf. germ. Marke.

MÁRCĂ², mărci, s. f. Unitate monetară principală în unele țări europene. – Din germ. Mark.

MÁRCĂ³, mărci, s. f. 1. Nume dat în statul franc și în Germania medievală comitatelor de frontieră, aflate sub guvernare militară. 2. Obște sătească din Europa apuseană medievală, în care pământul arabil rămâne proprietate privată. – Din germ. Mark.

MÁRCĂ⁴, mărci, s. f. (adesea determinat prin „poștală”) Mic imprimat emis de stat și care, aplicat sau tipărit pe scrisori, pe unele colete etc., servește drept plată anticipată a transportului poștal. – Din germ. Marke.

MARCESCÉNT, -Ă, marcescenți, -te, adj. (Bot.; despre frunze) Care se usucă, dar rămâne pe arbori în timpul iernii. – Din fr. marcescent.

MARCGRÁF s. m. v. margraf.

MARCHÉR, marcheri, s. m. Persoană care marchează punctele câștigate la un joc. [Acc. și: márcher] – Din fr. marqueur.

MARCHETĂRÍE, marchetării, s. f. Procedeu de decorare a unui obiect (de lemn), prin aplicarea pe suprafața lui a unor bucăți mici de lemn exotic de esențe și culori diferite, de fildeș, de metal etc.; p. ext. obiect (decorativ) obținut prin acest procedeu. – Din fr. marqueterie.

MARCHIDÁN s. m. v. marchitan.

MARCHIDĂNÍE s. f. v. marchitănie.

MARCHITÁN, marchitani, Negustor (ambulant) de mărunțișuri din trecut. [Var.: marchidán s. m.] – Din pol. markietan. Cf. rus. markitant.

MARCHITĂNÍE, marchitănii, s. f. 1. Locul unde își expunea mărfurile un marchitan; p. ext. mărfurile pe care le vindea marchitanul. 2. Mărfuri metalice mărunte și variate, de uz casnic. 3. Negustorie pe care o făcea un marchitan; comerț cu articole de marchitănie (2). [Var.: marchidăníe s. f.] – Marchitan + suf. -ie.

MARCHÍZ, marchizi, 1. Titlu purtat, în societatea medievală apuseană, de către conducătorul unui comitat de frontieră; conducătorul militar al unei mărci³. 2. Titlu de noblețe în unele țări din Europa apuseană, superior aceluia de conte și inferior aceluia de duce. 3. Persoană care poartă unul dintre aceste titluri. – Din fr. marquis.

MARCHÍZĂ, marchize, s. f. I. Soție sau fiică de marchiz. II. 1. Acoperiș (de sticlă) prins într-o armătură de fier și așezat deasupra intrării principale a unei case în scopul protejării intrării de intemperii. 2. Încăpere cu (acoperiș și) pereți cu numeroase geamuri, așezată la intrarea unei case. 3. Cabină pentru mecanic la locomotivele cu aburi. III. Tip de inel de podoabă cu montură de pietre de formă ovală. – Din fr. marquise.

MARCHIZÉT, marchizeturi, s. n. Țesătură de bumbac, subțire și transparentă, din care se fac rochii, perdele etc. – Din germ. Markisette.

MARCIÁLE adv. (Muz.; indică modul de execuție) Solemn, grav. [Pr.: -ciá-] – Cuv. it.

MARCOMÁNI s. m. pl. Numele mai multor triburi germanice vechi, stabilite în Bavaria. – Din fr. Marcomans, germ. Markomannen.

MARCOMÁNIC, -Ă, marcomanici, -ce, adj. Care aparține marcomanilor, privitor la marcomani. – Din fr. marcomanique.

MARCOTÁ, marcotez, vb. I. Tranz. A înmulți o plantă prin marcotaj. – Din fr. marcotter.

MARCÓTĂ, marcote, s. f. Lăstar al unei plante, nedesprins de ea, înfipt cu capătul liber în pământ pentru a prinde rădăcină și care, tăiat și răsădit după ce a făcut rădăcină, dă o plantă nouă. – Din fr. marcotte.

MARCOTÁJ, marcotaje, s. n. Procedeu de înmulțire a unei plante prin marcote. – Din fr. marcottage.

MARCOTÁRE, marcotări, s. f. Acțiunea de a marcota și rezultatul ei. – V. marcota.

MARDÁ, mardale, s. f. (Reg.) Rămășiță dintr-o marfă învechită sau degradată, care se vinde sub preț; vechitură, lucru lipsit de valoare, bun de aruncat. – Din tc. marda.

MARDEÁLĂ, mardeli, s. f. (Arg.) Bătaie (zdravănă). – Mardi + suf. -eală.