Toate definitiile

DESFĂCÚT¹ s. n. Desfacere. – V. desface.

DESFIINȚÁ, desființez, vb. I. Tranz. A face ca ceva să nu mai existe; a suprima; a distruge, a nimici. ♦ A abroga, a anula un contract, o convenție etc. – Des¹ + [în]ființa.

DESFIINȚÁRE, desființări, s. f. Acțiunea de a desființa și rezultatul ei; suprimare, distrugere, nimicire, înlăturare; abrogare, anulare. – V. desființa.

DESFRUNZÍ, desfrunzesc, vb. IV. Refl. (Despre copaci sau despre pădure) A-și pierde frunzele. ♦ Tranz. A despuia de frunze. – Des¹- + [în]frunzi.

DESFRUNZÍRE, desfrunziri, s. f. Acțiunea de a (se) desfrunzi și rezultatul ei. – V. desfrunzi.

DESHĂMÁ, deshám, vb. I. Tranz. A scoate hamul de pe cal; a desprinde calul de la un vehicul. – Des¹- + [în]hăma.

DESHIDRATÁ, deshidratez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre corpuri) A pierde sau a face să-și piardă, total sau parțial, apa pe care o conține. – Din fr. déshydrater.

DESHUMÁRE, deshumări, s. f. Acțiunea de a deshuma și rezultatul ei; exhumare. – V. deshuma.

DESINÉNȚĂ, desinențe, s. f. Element morfologic care, adăugat la tema unui cuvânt, exprimă în flexiunea nominală cazul, numărul (la adjectiv și genul), iar în flexiunea verbală persoana, numărul (și diateza). – Din fr. désinence.

DESÍȘ, desișuri, s. n. 1. Grup de arbuști, de tufe, de buruieni etc.; p. ext. pădure tânără foarte deasă. 2. Fig. (Rar) Mulțime mare, îngrămădeală, îmbulzeală (de oameni). – Des² + suf. -iș.

DESPĂDUCHÉRE, despăducheri, s. f. Acțiunea de a (se) despăduchea și rezultatul ei. – V. despăduchea.

DESPĂDURÍ, despăduresc, vb. IV. Tranz. A tăia (în mod nerațional) pădurea de pe un anumit teren. ♦ A defrișa. – Des¹- + [îm]păduri (după fr. déboiser).

DESPĂGUBÍRE, despăgubiri, s. f. Acțiunea de a (se) despăgubi și rezultatul ei; compensare a unei pagube. ♦ (Concr.) Sumă ce urmează a fi plătită unei persoane pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat printr-o infracțiune; desdăunare, daună, compensație. ◊ Despăgubire de război = sumă pe care un stat răspunzător de dezlănțuirea unui război de agresiune este obligat s-o plătească statului victimă a agresiunii, pentru repararea prejudiciilor cauzate. – V. despăgubi.

DESPĂRȚITÓR, -OÁRE, despărțitori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care desparte. 2. S. n. (În sintagma) Despărțitor de lan = organ al mașinilor agricole de recoltat destinat separării de restul lanului a plantelor care urmează a fi tăiate. – Despărți + suf. -tor.

DESPERECHÉRE, desperecheri, s. f. Acțiunea de a desperechea și rezultatul ei. – V. desperechea.

DESPERSONALIZÁT, -Ă adj. v. depersonalizat.

DESPIEDICÁ, despiédic, vb. I. Tranz. 1. A scoate piedica de la picioarele unui animal sau de la roata unui vehicul. 2. A ridica piedica de la o armă de foc. [Var.: despiedecá vb. I] – Des¹- + [îm]piedica.

DESPLETÍ, despletesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) desface din împletitură; a (se) deșira. ♦ Refl. și tranz. A(-și) desface cosițele. ♦ Refl. Fig. (Despre râuri, pâraie) A se răsfira. – Des¹- + [îm]pleti.

DESPÓT, despoți, s. m. 1. (În antichitate și în evul mediu) Conducător cu puteri discreționare; tiran. ♦ Fig. Persoană excesiv de autoritară, care, în acțiunile sale, nu ține seama de alții, care vrea să-și impună cu orice preț voința. 2. (În Imperiul Bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ținut. [Acc. și: déspot] – Din ngr. despótis, fr. despote.

DESPÓTIC, -Ă, despotici, -ce, adj. (Despre o faptă, un regim, o lege) De despot, caracteristic despoților; tiranic, dictatorial, samavolnic; (despre oameni) care se comportă ca un despot; absolut, arbitrar (2). – Din fr. despotique.

DESPRESURÁRE, despresurări, s. f. Acțiunea de a despresura și rezultatul ei. – V. despresura.

DESPRIMĂVĂRÁRE s. f. Faptul de a se desprimăvăra. ♦ Trecere de la iarnă la primăvară; început de primăvară. – V. desprimăvăra.

DESTINÁT, -Ă, destinați, -te, adj. 1. Stabilit, hotărât dinainte; hărăzit. 2. Ursit, menit, sortit, predestinat. – V. destina.

DESTINÁȚIE, destinații, s. f. 1. Întrebuințare (hotărâtă dinainte). 2. Loc, persoană către care se îndreaptă cineva sau unde se trimite ceva. – Din fr. destination, lat. destinatio.

DESTRĂBĂLÁT, -Ă, destrăbălați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care duce o viață imorală; desfrânat. ♦ (Despre purtarea, ținuta oamenilor) Care denotă imoralitate, plin de imoralitate; dezmățat. 2. S. m. și f. Persoană desfrânată. – Et. nec.

DESTRĂMÁ, destrám, vb. I. 1. Refl. (Despre țesături sau obiecte țesute) A se zdrențui prin desfacerea neregulată și ruperea firelor datorită uzurii sau unei utilizări necorespunzătoare; a se rupe. ◊ Tranz. A destrăma o țesătură. ♦ Fig. A se răsfira, a se risipi. Niște nourași albi se destramă în aer. 2. Tranz. (Adesea fig.) A desface, a deșira un ghem, o împletitură etc. ♦ Tranz. A desfoia, a desface, a afâna un material textil fibros pentru a separa impuritățile și a-l pregăti pentru cardare. 3. Tranz. A mărunți semifabricatele fibroase (celuloza, maculatura etc.) în vederea transformării lor în paste de hârtie. 4. Tranz. și refl. (Adesea fig.), A (se) descompune, a (se) desface în elementele componente; a (se) dizolva, a (se) dezmembra, a (se) nimici; p. ext. a slăbi. – Des¹- + tramă.

DESTROIENÍ, destroienesc, vb. IV. Tranz. A deszăpezi. – Des¹- + [în]troieni.

DESTROIENÍRE, destroieniri, s. f. Acțiunea de a destroieni și rezultatul ei; deszăpezire. – V. destroieni.

DESTRUCTÍV, -Ă adj. v. distructiv.

DESTRUCTÓR, -OÁRE, destructori, -oare, s. m. și f., adj. (Rar) (Persoană) care distruge. – Din fr. destructeur.