Toate definitiile

PAIÓL, paioale, s. n. (Mar.) Pardoseală de protecție cu care se căptușește podeaua încăperilor unei nave. [Pr.: pa-iol] – Din fr. payol, rus. paiol.

PAIÓN, paioane, s. n. (Rar) Împletitură de paie folosită pentru protejarea obiectelor confecționate din sticlă. [Pr.: pa-ion] – Din fr. paillon.

PAIR, pairi, s. m. Titlu purtat de marii vasali ai regelui în Franța și în Anglia în evul mediu. ♦ Membru (pe viață) al uneia dintre cele două camere legislative din Franța între 1815 și 1848. ♦ Titlu de noblețe în Marea Britanie, care conferă dreptul de membru al Camerei Lorzilor. ♦ Persoană care are (sau avea) unul dintre aceste titluri. [Pr.: per] – Din fr. pair.

PAIRÍE s. f. Calitate, demnitate de pair. [Pr.: pe-ri-e] – Din fr. pairie.

PÁISPREZECE num. card. Număr care ocupă în numărătoare locul dintre treisprezece și cincisprezece și se indică prin numărul 14 sau XIV. ◊ (Adjectival) Paisprezece cărți. ◊ (Substantivat) Se duceau paisprezece. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Locul paisprezece. ◊ (Intră în componența num. adverbial) De paisprezece ori. ◊ (Precedat de „câte”, intră în componența num. distributiv) Câte paisprezece (lei). [Var.: pátrusprezece num. card.] – Patru + spre + zece.

PÁISPREZECELEA, -ZECEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; adesea cu valoare adjectivală) Care se află între al treisprezecelea și al cincisprezecelea. [Var.: pátrusprezecelea, -zecea num. ord.] – Paisprezece + le + a.

PAJ, (1) paji, s. m. 1. (În evul mediu, mai ales în Europa apuseană) Tânăr nobil care se afla în serviciul unui senior, al unui rege, al unui principe etc. pentru a învăța meșteșugul armelor și pentru a se deprinde cu manierele de la curte; p. ext. copil de casă. 2. Pieptănătură feminină în care părul, lăsat lung pe umeri, este rulat la capete spre partea dinăuntru, imitând pieptănătura pajilor (1). [Var.: (înv.) pag s. m.] – Din fr. page, germ. Page.

PÁJERĂ s. f. v. pajură.

PÁJIȘTE, pajiști, s. f. Loc acoperit cu iarbă (măruntă și deasă), folosită ca nutreț sau pentru pășunat; vegetație ierboasă care acoperă acest loc. – Din sl. pašište.

PÁJORĂ s. f. v. pajură.

PÁJURĂ, pajuri, s. f. 1. Pasăre răpitoare mai mică decât vulturul, dar mult mai puternică și mai iute în mișcări decât acesta, cu cioc puternic și tăios, cu gheare lungi și ascuțite, care trăiește în regiunile de munte; acvilă (1), aceră (Aquila chrysaetos). ♦ (În mitologia populară) Pasăre uriașă, cu înfățișări variate, de obicei fioroase, înzestrată cu puteri miraculoase. 2. Figură simbolică reprezentând o pajură (1) sau vultur (cu unul sau două capete, de obicei cu aripile întinse), care servește ca semn convențional distinctiv pe stemele, steagurile, pecețile sau monedele unor țări; p. ext. stemă, emblemă având o asemenea figură. [Var.: (înv.) pájeră, pájoră s. f.] – Din ucr. pažera „ființă lacomă, nesățioasă”.

PAKISTANÉZ, -Ă, pakistanezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Pakistanului sau este originară de acolo. 2. adj. Care aparține Pakistanului sau pakistanezilor (1), privitor la Pakistan sau la pakistanezi, originar din Pakistan. – Pakistan (n. pr.) + suf. -ez.

PAL¹, -Ă, pali, -e, adj. (Despre oameni și despre fața lor) Palid (1). ♦ (Despre culori) Puțin intens, șters; (despre obiecte sau ființe) care are o culoare puțin intensă, ștearsă; (despre lumină, despre surse de lumină sau despre corpuri luminoase) lipsit de intensitate, care răspândește o lumină slabă; care este fără strălucire; stins, palid. – Din fr. pâle.

PAL², paluri, s. n. Material lemnos sub formă de placă obținut prin presarea de lemn în combinație cu diferiți lianți. – Din inițialele p[lacă] + a[glomerată din] + l[emn].

PALADÍN, paladini, s. m. (În evul mediu, în Europa apuseană) Nobil slujitor la palatul unor regi; p. ext. cavaler rătăcitor din evul mediu, în continuă căutare de aventuri eroice. ♦ Fig. Bărbat voinic, îndrăzneț, însuflețit de sentimente cavalerești. – Din fr. paladin, it. paladino.

PALÁDIU¹ s. n. Element chimic, metal alb-argintiu, lucios, foarte maleabil, din familia platinei, întrebuințat drept catalizator în unele reacții sau ca înlocuitor al platinei în construcția unor instrumente de precizie, a unor obiecte de artă etc. – Din fr. palladium.

PALÁDIU², paladii, s. n. Statuie a zeiței Pallas Atena, socotită în antichitate a fi ocrotitoarea cetăților. ♦ Fig. Ocrotire, apărare. – Din lat., fr. palladium.

PALADIZÁRE, paladizări, s. f. Operație de depunere a unui strat subțire de paladiu¹ pe suprafețe metalice. – Cf. paladiu¹.

PALAFÍTĂ, palafite, s. f. Locuință lacustră (din epoca neolitică), construită pe piloți sau pe un podium susținut de pari. – Din fr. palafitte, it. palafitta.

PALÁN, palane, s. n. Macara formată din mai mulți scripeți situați pe două sau mai multe axe, dintre care una fixă. [Var.: palánc s. n.] – Din fr. palan, it. palanco.

PALÁNC s. n. v. palan.

PALÁNCĂ, palănci, s. f. 1. (Înv.) Palisadă (1). ◊ Expr. A face (sau a da ceva) palancă (la pământ) = a culca la pământ, a doborî. 2. (Reg.) Nume dat unor construcții rudimentare, folosite ca gard, ca adăpost pentru animale etc. – Din tc., pol. palanka, magh. palánk.

PALANCHÍN, palanchine, s. n. (Rar) Lectică. – Din fr. palanquin.

PALÁȘCĂ, pălăști, s. f. (Înv. și reg.) Geantă de piele care se poartă la șold. ♦ Cartușieră. – Din tc. palaska, ngr. paláska.

PALÁT¹ s. n. Peretele superior al cavității bucale, în formă de boltă, alcătuit din apofizele palatine² ale celor două maxilare superioare, precum și din oasele palatine², acoperite de o mucoasă groasă; cerul-gurii. ◊ Palat moale sau vălul palatului = porțiune musculară care continuă palatul¹ în partea posterioară a cavității bucale. Palat artificial = mușchi al palatului¹, care se folosește în fonetica experimentală pentru a se vedea suprafața atinsă de limbă la pronunțarea unui sunet. – Din lat. palatum, it. palato. Cf. fr. palais.

PALÁT², palate, s. n. Clădire somptuoasă în care își are sediul o autoritate ori o instituție sau care servește ca reședință unui suveran, ca locuință unei personalități etc.; p. gener. clădire mare luxoasă. [Pl. și: (pop.) palaturi] – Din ngr. paláti, lat. palatium.

PALATALIZÁ, palatalizez, vb. I. Tranz. și refl. (Fon.) A (se) transforma într-o consoană palatală (2). – Din fr. palataliser.

PALATALIZÁRE, palatalizări, s. f. (Fon.) Faptul de a (se) palataliza; modificare fonetică prin care o consoană oarecare devine palatală (2). – V. palataliza.

PALATALIZÁT, -Ă, palatalizați, -te, adj. (Fon.; despre consoane) Care a suferit o palatalizare; muiat² (5). – V. palataliza.

PALATINÁT, palatinate, s. n. 1. Demnitate, funcție de palatin¹. 2. Teritoriu sau provincie guvernată de un palatin¹. [Pl. și: palatinaturi]. – Din fr. palatinat.