Toate definitiile
MORDÁNT, -Ă, mordanți, -te, adj., s. m. 1. Adj. (Rar; despre note muzicale) Care se execută printr-un mic ornament melodic, un fel de tril neterminat. 2. S. m. Substanță chimică care fixează coloranții pe fibrele textile. [Var.: mordént s. m.] – Din fr. mordant.
MORDÉNT s. m. v. mordant.
MORÉNĂ, morene, s. f. Grămadă de pietriș, nisip, sfărâmături de stânci și argilă, transportată de ghețari în alunecarea lor sau depusă de ghețari dispăruți. – Din fr. moraine.
MORENDO adv. (Muz.; indică modul de execuție) Micșorând treptat intensitatea sunetului până la dispariția lui totală. [Pr.: -rén-] – Cuv. it.
MORÉNIC, -Ă, morenici, -ce, adj. (Geogr.) De morenă. – Din fr. morainique.
MORÉSC, -EÁSCĂ, morești, adj., s. f. 1. Adj. (Înv.) Maur. 2. S. f. (Muz.) Dans maur cu ritm vioi. – Din fr. moresque, it. moresco.
MORFÉM, morfeme, s. n. (Gram.) Element morfologic (afix, accent, desinență, alternanță fonetică, cuvânt auxiliar etc.) cu ajutorul căruia se formează, de la o rădăcină, cuvinte și forme flexionare; cea mai mică unitate din structura morfologică a cuvântului cu un sens determinat (lexical sau gramatical). – Din fr. morphème.
MORFEMÁTIC, -Ă, morfematici, -ce, adj. Care ține de morfem, privitor la morfem. – Morfem + suf. -atic.
MORFÍNĂ s. f. Substanță alcaloidă extrasă din opiu, întrebuințată drept calmant, narcotic sau stupefiant; morfiu. – Din fr. morphine.
MORFINÍSM s. n. Intoxicație provocată de folosirea excesivă a morfinei. – Din fr. morphinisme.
MORFINOMÁN, -Ă, morfinomani, -e, s. m. și f. Persoană care folosește în mod obișnuit morfină, care suferă de morfinomanie. – Din fr. morphinomane.
MORFINOMANÍE s. f. Toxicomanie care constă în introducerea repetată în organism, prin injecții, a unor doze din ce în ce mai mari de morfină. – Din fr. morphinomanie.
MÓRFIU s. n. (Reg.) Morfină. [Pr.: -fi-u] – Din germ. Morphium.
MORFOFIZIOLÓGIC, -Ă, morfofiziologici, -ce, adj. Care ține de morfofiziologie, privitor la morfofiziologie, care se referă la structura și la funcția unui organism sau a unui organ. [Pr.: -zi-o-] – Din morfofiziologie.
MORFOFIZIOLOGÍE s. f. Disciplină care se ocupă cu studierea raportului dintre structura celulelor, a țesuturilor sau a organelor și funcțiile lor. [Pr.: -zi-o-] – Morfo[logic] + fiziologie.
MORFOGÉN, -Ă, morfogeni, -e, adj. (Biol.; rar) Morfogenetic (1). – Din fr. morphogène.
MORFOGENÉTIC, -Ă, morfogenetici, -ce, adj. 1. (Biol.) De morfogeneză (1); (rar) morfogen. 2. (Geol.) Care contribuie la crearea formelor de relief. – Din fr. morphogénétique.
MORFOGENÉZĂ s. f. 1. Proces de formare a structurilor morfologice ale organismelor. 2. Ramură a geomorfologiei care studiază originea formelor de relief; morfogenie. – Din fr. morphogenèse.
MORFOGENÍE s. f. Ramură a geomorfologiei care se ocupa cu studiul originii formelor de relief. – Din fr. morphogénie.
MORFOGNOZÍE s. f. (Med.) Identificare a formei obiectelor numai prin pipăit. – Din fr. morphognosie.
MORFOLEÁLĂ, morfoleli, s. f. Acțiunea de a morfoli și rezultatul ei. – Morfoli + suf. -eală.
MORFOLÍ, morfolesc, vb. IV. Tranz. 1. A mesteca un aliment cu gingiile, în lipsa dinților; a molfăi; p. ext. a mânca încet, cu greutate, fără poftă, a mesteca alene; a morfologi. ◊ Expr. A morfoli vorbele = a vorbi nedeslușit, a îngăima, a bolborosi. ♦ A învârti între dinți, a roade un lucru necomestibil. 2. P. anal. A suci și a răsuci un lucru pe toate părțile; a frământa, a mototoli. ♦ Fig. A degrada, a întina, a terfeli, a deteriora, a strica. – Formație onomatopeică.
MORFOLÍT, -Ă, morfoliți, -te, adj. 1. (Despre vorbe) Îngăimat, nedeslușit. 2. (Despre obiecte) Terfelit, stricat. – V. morfoli.
MORFOLOGÍ, morfologesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A morfoli (1). – Cf. morfoli.
MORFONÉM, morfoneme, s. n. (Lingv.) Fonem care intră în alternanțe morfologice. – Din fr. morphonème.
MORFONOLÓGIC, -Ă, morfonologici, -ce, adj. (Lingv.) De morfonologie. – Din fr. morphonologique.
MORFONOLOGÍE s. f. Disciplină lingvistică având ca obiect studierea utilizării în morfologie a mijloacelor fonologice ale unei limbi. – Din fr. morphonologie.
MORFOPATOLÓG, -Ă, morfopatologi, -ge, s. m. și f. Medic specialist în morfopatologie. – Din morfopatologie (derivat regresiv).
MORFOPATOLOGÍE s. f. (Biol.) Ramură a morfologiei (1) care studiază forma și structurile diferitelor organe în condiții patologice. – Din fr. morphopathologie.
MORGÁNA adj. (În sintagma) Fata morgana = fenomen optic din regiunile tropicale, care face ca obiectele aflate la orizont sau dincolo de el să apară multiplicate sau răsturnate, ca într-o apă; apa morților. – Din it. [fata] morgana.