Toate definitiile
EXCITÁNT, -Ă, excitanți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care excită; excitator (1). 2. S. n. Substanță care stimulează capacitatea funcțională a organismului; ceea ce provoacă o excitație. – Din fr. excitant.
EXCITÁT, -Ă, excitați, -te, adj. Asupra căruia s-a exercitat o excitație. – V. excita.
EXCITATÓR, -OÁRE, excitatori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Rar) Excitant (1). 2. S. f. Mașină electrică pentru alimentarea înfășurării de excitație a altor mașini electrice. – Din fr. excitateur, lat. excitator, -oris.
EXCITÁȚIE, excitații, s. f. 1. Excitare. 2. Proces fiziologic care se manifestă prin activitatea funcțională (contracție, secreție sau generare de impulsuri) a unei celule, a unui țesut sau a unui organ, ca răspuns la un factor stimulativ intern sau extern. 3. Producere a unui câmp magnetic util în mașini, aparate sau instrumente electrice. 4. Producere a câmpului magnetic inductor util în mașinile electrice, în unele aparate electrice și instrumente electrice. – Din fr. excitation, lat. excitatio.
EXCITRÓN, excitroane, s. n. (Fiz.) Ignitron. – Din fr., engl. excitron.
EXCIZÁ, excizez, vb. I. Tranz. A extirpa. ♦ A scobi (în lemn sau în alt material). – Din fr. exciser.
EXCIZÁRE s. f. Acțiunea de a exciza și rezultatul ei. – V. exciza.
EXCÍZIE, excizii, s. f. Extirpare a unei porțiuni de țesut sau de organ. ♦ Tăiere, scoatere a unui fragment dintr-un material sau dintr-o piesă. – Din fr. excision.
EXCLAMÁ, exclám, vb. I. Tranz. A rosti ceva cu ton ridicat (și prelungit), ca urmare a unei stări afective puternice; a striga. – Din fr. exclamer, lat. exclamare.
EXCLAMÁRE, exclamări, s. f. Acțiunea de a exclama și rezultatul ei; exclamație. ◊ Semnul exclamării = semn de punctuație, întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă. – V. exclama.
EXCLAMATÍV, -Ă, exclamativi, -e, adj. Care exprimă o exclamație. Ton exclamativ. ◊ Propoziție exclamativă (și substantivat, f.) = propoziție care exprimă o stare afectivă. – Din fr. exclamatif.
EXCLÚDE, exclud, vb. III. Tranz. A înlătura, a da afară, a elimina, a îndepărta, a excepta. ♦ Refl. recipr. (Despre două elemente) A se respinge ca fiind incompatibile, contrare. – Din lat. excludere.
EXCLÚDERE, excluderi, s. f. Acțiunea de a exclude și rezultatul ei; dare afară, înlăturare, excluziune (1). – V. exclude.
EXCLÚS, -Ă, excluși, -se, adj., adv. 1. Adj. (Despre persoane) îndepărtat, eliminat, dat afară, scos dintr-o organizație, dintr-o instituție. 2. Adv. Imposibil, inadmisibil, de neadmis. – V. exclude.
EXCLUSÍV, -Ă, exclusivi, -e, adj., adv. 1. Adj. (Despre noțiuni abstracte) Care se exclude unul pe altul, care este incompatibil cu altceva. ♦ Care se referă, se limitează la un singur lucru. Pasiune exclusivă pentru șah. 2. Adv. Cu excluderea oricăror altor posibilități, exceptând. ♦ Numai (și numai). ♦ În afară de... Până la 1 aprilie exclusiv. – Din fr. exclusif, lat. exclusivus.
EXCLUSIVÍSM s. n. 1. Atitudinea celui care refuză să ia în considerație părerile sau ideile altora. 2. Caracterul a ceea ce este exclusiv. – Din fr. exclusivisme.
EXCLUSIVÍST, -Ă, exclusiviști, -ste, adj. (Adesea substantivat) Care are o atitudine de exclusivism, care manifestă exclusivism. – Din fr. exclusiviste.
EXCLUSIVITÁTE, exclusivități, s. f. Stare a două lucruri care se exclud între ele; situația, calitatea a ceea ce este exclusiv. ♦ Drept exclusiv la o acțiune. ◊ Loc. adv. În exclusivitate = cu excluderea tuturor celorlalți sau celorlalte; exclusiv. – Din fr. exclusivité.
EXCLUZIÚNE, excluziuni, s. f. 1. Excludere, interdicție. 2. (Log.) Relație care există între două propoziții care nu pot fi valabile împreună. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. exclusion.
EXCOGITÁȚIE, excogitații, s. f. (Livr.) Efort de gândire. – Din fr. excogitation, lat. excogitatio.
EXCOMUNICÁRE, excomunicări, s. f. Acțiunea de a excomunica și rezultatul ei; excludere temporară sau definitivă dintr-o comunitate religioasă creștină, mozaică etc. pentru abateri de la canoane sau dogme. – V. excomunica.
EXCORIÁ, pers. 3 excoriază, vb. I. Tranz. și refl. (Despre piele) A (se) jupui ușor. [Pr.: -ri-a] – Din fr. excorier, lat. excoriare.
EXCORIÁȚIE, excoriații, s. f. (Med.) Julitură, eroziune, excoriere. [Pr.: -ri-a] – Din fr. excoriation.
EXCORIÉRE, excorieri, s. f. Acțiunea de a (se) excoria și rezultatul ei; excoriație. [Pr.: -ri-e-] – V. excoria.
EXCORPORÁȚIE, excorporații, s. f. Act prin care un episcop declară că un preot nu face parte din dieceza sa. – Din fr. excorporation.
EXCREMÉNT, excremente, s. n. Materie rezultată din digestie, care se elimină din corpul oamenilor sau al animalelor prin anus; (materii) fecale; murdărie (1). – Din fr. excrément, lat. excrementum.
EXCRESCÉNȚĂ, excrescențe, s. f. Țesut cu aspect de tumoare crescut pe suprafața unui organ sau a corpului. – Din lat. excrescentia. Cf. fr. excroissance.
EXCRETÁ, excretez, vb. I.Tranz. A elimina prin excreție, a evacua din organism, în urma proceselor biochimice, substanțe devenite inutile sau vătămătoare. – Din fr. excréter.
EXCRÉȚIE, excreții, s. f. Faptul de a excreta; proces de eliminare a produșilor rezultați din procesele de dezasimilație ale organismului animal. ♦ Substanță eliminată de organism ca rezultat al proceselor biochimice. – Din fr. excrétion, lat. excretio.
EXCÚRS, excursuri, s. n. (Livr.) 1. Abatere, deviere de la subiect pentru a lămuri o problemă secundară; digresiune. 2. Dizertație sub formă de digresiune, făcută cu ocazia comentării unui pasaj dintr-un autor (antic). – Din lat. excursus.