Toate definitiile
CAICCÍU, caiccii, s. m. Conducător de caic. [Pr.: ca-ic-] – Din tc. kayikçi.
CAICÉL, caicele, s. n. Diminutiv al lui caic. [Pr.: ca-i-] – Caic + suf. -el.
CAÍD1, caiduri, s. n. (Înv.) Registru, dosar, arhivă. – Din tc. kayit.
CAÍD2, caizi, s. m. Titlu purtat altădată de guvernatorul unei provincii sau al unui oraș din statele musulmane ale Africii de Nord, care avea și funcții judecătorești; persoană care purta acest titlu. – Din fr. caïd.
CÁIER, caiere, s. n. Mănunchi de lână, de in, de cânepă sau de borangic, care se pune în furcă pentru a fi tors manual. [Pr.: ca-ier] – Lat. *caiulus.
CAIÉT, caiete, s. n. 1. Fasciculă de foi de hârtie legate sau broșate împreună, folosită la scris, desenat etc. 2. Publicație periodică cuprinzând diverse studii, note, informații (dintr-un anumit domeniu de activitate). ◊ Caiet de sarcini = document care cuprinde condițiile tehnice, de calitate, termenele și programele de lucru etc. privitoare la executarea unei lucrări. Caiet program = program (de spectacol) sub formă de caiet(1). Caiet catalog = catalog de expoziție sub formă de caiet(1). [Pr.: ca-iet] – După fr. cahier. Cf. pol. kajet.
CAIEȚÉL, caiețele, s. n. Diminutiv al lui caiet (1). [Pr.: ca-ie-] – Caiet + suf. -el.
CAIMÁC, caimacuri, s. n. 1. Pojghiță de grăsime care apare pe suprafața laptelui fiert sau a iaurtului. ◊ Expr. A lua caimacul = a-și însuși partea cea mai bună. 2. Spuma care se formează la suprafața cafelei în urma fierberii. 3. (Rar) Strat (ars) al tutunului din ciubuc, format în jurul și deasupra cărbunelui. – Din tc. kaymak.
CAIMACÁM, caimacami, s. m. 1. Locțiitor al unor demnitari (turci). ◊ Compus: caimacam-aga = locțiitor al marelui vizir. 2. Locțiitor al domnului, însărcinat cu administrarea Moldovei și Țării Românești până la instalarea pe tron a noului domn. 3. Locțiitor al banului Craiovei, începând din 1761. [Var.: caimacán s. m.] – Din tc. kaymakam.
CAIMACÁN s. m. v. caimacám.
CAIMÁN1, caimani, s. m. Specie de crocodil din America Centrală și de Sud care are pe partea ventrală plăci osoase mobile. – Din fr. caïman.
CAIMÁN2, caimani, s. m. (Reg.) Persoană care însoțește în pădure pe muncitorii lemnari sau pe plutași, pentru a le pregăti mâncarea, pentru a le păzi și curăța coliba etc. – Et. nec.
CĂINÁRE, căinări, s. f. Acțiunea de a (se) căina. – V. căina.
CÁINIC, -Ă, cainici, -ce, adj. (Înv.) Vrednic de plâns; nenorocit. – Căi + suf. -nic.
CAINOZÓIC, -Ă, cainozoici, -ce, s. n. adj. (Geol.) Neozoic. (1). 2. Adj. Care se referă la cainozoic (1), care aparține cainozoicului. [Pr.: ca-i-no-zo-ic] – Din fr. caenozoïque, engl. cainozoic.
CAÍS, caiși, s. m. Pom fructifer din familia rozaceelor, cu flori albe cu nuanțe roz, care apar înaintea frunzelor, cultivat pentru fructele sale (Armeniaca vulgaris). – Din caisă (derivat regresiv).
CAÍSĂ, caise, s. f. Fructul caisului, de culoare galbenă-portocalie, gustos și parfumat. – Din ngr. kaisí (pl. kaísia).
CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); p. restr. armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = a) persoană hărțuită, muncită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Paștele cailor = niciodată. O alergătură (sau o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică. Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus: cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastică; b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (Iht.) cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.
CALÁ, calez, vb. I. Tranz. A imobiliza intenționat un organ sau o piesă de mașină înainte ca aceasta să intre în funcțiune. 2. A fixa orizontal, cu ajutorul nivelei, suportul unui aparat topografic de vizare. – Din fr. caler.
CALABALẤC, calabalâcuri, s. n. (Fam.) Obiecte felurite (în dezordine); p. ext. bagaje cu care călătorește sau se mută cineva; catrafuse, agărlâc. – Din tc. kalabalik.
CALABRÉZ, -Ă, calabrezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Calabriei sau este originară de acolo. 2. Care aparține Calabriei sau calabrezilor (1), privitor la Calabria sau la populația ei. – Din it. calabrese, fr. calabrais.
CALACÁN s. n. v. calaican.
CALAFÁT s. n. Câlți sau cârpe destrămate îmbibate cu catran, cu care se astupă crăpăturile la bordajele și la punțile de lemn ale navelor. – Din tc. kalafat.
CALAICÁN s. n. Denumire populară dată sulfatului de fier, de culoare verde când este cristalizat, solubil în apă, întrebuințat ca dezinfectant, colorant, în tăbăcărie și împotriva dăunătorilor din agricultură. [Var.: calacán, călacán s. n.] – Din ngr. kalakánthi.
CALÁJ, calaje, s. n. Imobilizare a unui organ de mașină. 2. Așezare la orizontală a suportului unui aparat topografic de vizare. 3. Mod de așezare a aripii sau a ampenajului față de fuzelajul unui avion. 4. Adîncime la care se scufundă în apă o navă. 5. Postament de grinzi de pe o cală1 (2), pe care se fixează navele în timpul construcției sau reparațiilor. – Din fr. calage.
CALAMANDRÓS s. n. (reg.) Neregulă, neorânduială, harababură. – Et. nec.
CALAMBÚR, calambururi, s. n. Joc de cuvinte bazat pe echivocul rezultat din asemănarea formală a unor cuvinte deosebite ca sens. – Din fr. calembour.
CALAMBÚRGÍU, -ÍE, calamburgii, s. m. și f. (Fam.) Autor de calambururi; (rar) calamburist. – Calambur + suf. -giu.
CALAMBURÍST, -Ă, calamburiști, -ste, s. m. și f. (Rar) Calamburgiu. – Din fr. calambouriste.
CALAMÍNĂ, calamine, s. f. Reziduu de cărbune provenit din arderea combustibilului într-un motor cu ardere internă, care se depune pe pereți, pe bujii etc., provocând perturbații în funcționarea motorului. – Din fr. calamine.