Toate definitiile
CADUCÉU, caducee, s. n. Sceptrul lui Hermes, reprezentat printr-un baston cu două aripioare în vârf, înconjurat de doi șerpi, care, în antichitatea greco-romană, simboliza pacea și comerțul. – Din lat. caduceum, fr. caducée.
CADUCITÁTE s. f. Faptul sau însușirea de a fi caduc. ♦ Ineficacitatea unui act juridic ca urmare a survenirii unui eveniment ulterior încheierii lui. – Din fr. caducité.
CAFÁS, cafasuri, s. n. (Înv. și reg.) 1. Încăpere deschisă în catul de sus al unei case sau într-un turn, din care se poate privi nestingherit în afară; foișor. 2. Balcon unde cântă corul într-o biserică. ♦ Balcon din care familia domnitorului asculta slujba religioasă. 3. (Înv.) Grilaj de vergele de lemn care se întretaie ca o leasă. – Din ngr. kafási.
CAFEÁ, (2) cafele, s. f. 1. (Cu sens colectiv) Sămânța arborelui de cafea. 2. Băutură preparată din cafea (1) prăjită și râșnită sau dintr-un surogat. – Din tc. kahve, ngr. kafés, fr. café.
CAFÉ-BÁR, cafe-baruri, s. n. Local în care se servesc cafele și băuturi alcoolice. – Cafe[nea] + bar.
CAFÉ-CONCÉRT s. n. Muzică instrumentală de largă accesibilitate (executată într-un restaurant). [Pr. și: -consér] – Din fr. café-concert.
CAFÉ-FRAPPÉ s. f. Cafea (2) rece cu înghețată, frișcă (și alcool). [Pr.: -pe] – Cuv. fr.
CAFEGÍ-BAȘÁ, s. m. invar. Boier de rang inferior, mai mare peste cafegiii curții domnești, însărcinat să aducă domnitorului cafeaua la ceremonii. – Din tc. Kahveci bașı.
CAFEGIOÁICĂ, cafegioaice, s. f. 1. (Înv.) Proprietară a unei cafenele sau a unui magazin de cafea; soția unui cafegiu (1). 2. (Fam.) Femeie care bea cu plăcere multă cafea (2). – Cafegiu + suf. -oaică.
CAFEGÍU, cafegii, s. m. 1. (Înv.) Proprietar al unei cafenele sau al unui magazin de cafea; cel care prepara sau vindea cafele. 2. (Înv.) Slujitor la curtea domnească însărcinat cu prepararea și servirea cafelelor. 3. (Fam.) Bărbat care bea cu plăcere multă cafea (2). – Din tc. kahveci.
CAFEÍNĂ s. f. Alcaloid extras din boabe de cafea, din frunze de ceai, nuci de cola etc., întrebuințat în medicină ca tonic al sistemului nervos central, cardiac etc. [Var.: cofeínă s. f.] – Din fr. caféine.
CAFEÍSM s. n. Totalitatea tulburărilor care apar în urma abuzului de cafea, de ceai etc. și care se manifestă prin insomnie, cefalee, aritmie cardiacă etc. – Din fr. caféisme.
CAFELÍ, cafelesc, vb. IV. Refl. (Fam.; rar) A bea cafea (stând la taifas). – Din cafea.
CAFELÚȚĂ, cafeluțe, s. f. 1. (Fam.) Diminutiv al lui cafea (2). 2. (La pl.) Numele a două varietăți de plante erbacee din familia leguminoaselor: a) plantă cu tulpina cilindrică ramificată, cu flori albe sau albăstrii, cultivată pentru nutreț (Lupinus albus); b) plantă ornamentală cu flori mari, albe, cu pete albastre, dispuse în formă de spic (Lupinus varius). – Cafea + suf. -eluță.
CAFENEÁ, cafenele, s. f. Local public în care se consumă cafea sau, p. ext., ceai, băuturi alcoolice, prăjituri etc. ◊ Loc. adj. De cafenea = fără valoare, neserios. Vorbe de cafenea. [Var.: (reg.) cafineá s. f.] – Din tc. kahvehane, ngr. kafenés.
CAFENELÚȚĂ, cafeneluțe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui cafenea. – Cafenea + suf. -eluță.
CAFENÍU, -ÍE, cafenii, adj. De culoarea cafelei prăjite. – Cafea + suf. -iu (după castaniu, gălbeniu etc.).
CÁFER, caferi, s. m. Bivol negru din Africa. – Din germ. Kaffer.
CAFETIÉRĂ, cafetiere, s. f. Aparat pentru preparat și pentru turnat cafeaua; vas pentru păstrarea cafelei. ♦ Serviciu de cafea. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. cafetière.
CAFINEÁ s. f. v. cafenea.
CÁFRI s. m. pl. Populație de rasă neagră din sudul Africii. – Din fr. Cafres.
CAFTÁN, caftane, s. n. (Înv.) Manta orientală, albă, lungă și largă, împodobită cu fire de aur sau de mătase, pe care o purtau domnitorii și boierii români. ◊ Expr. A îmbrăca (cu sau în) caftan = a (se) ridica la rangul de domn sau de boier. ♦ Simbol al rangului de boier. – Din tc. kaftan.
CAFTÍ, caftesc, vb. IV. Tranz. (Arg.) A lovi, a bate. – Din țig. cafti.
CAGÚLĂ, cagule, s. f. 1. Mantie cu glugă purtată de călugări; tip de glugă care acoperă tot capul (cu deschizături în dreptul ochilor). 2. Parte de cauciuc a unei măști de gaze. – Din fr. cagoule.
CÁHLĂ, cahle, s. f. 1. (Reg.) Coșul sobei sau deschizătura prin care iese fumul în tinda caselor țărănești. 2. Placă de teracotă sau de faianță folosită la construcția sobelor. – Din ucr. kahlja.
CAIÁ, caiele, s. f. Cui de oțel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale. [Pr.: -ca-ia] – Cf. tc. kayar „potcoavă cu colți”.
CAIÁC, caiace, s. n. 1. Ambarcație de sport ascuțită la ambele capete, cu suprafața de alunecare netedă sau în clinuri și care este condusă cu una sau două padele. 2. Sport nautic care se practică cu caiacul (1). 3. Ambarcație mică, cu înveliș din piele de focă, folosită de eschimoși. [Pr.: -ca-iac] – Din fr. kayak.
CAIACÍST, -Ă, caiaciști, -ste, s. m. și f. Persoană care practică caiacul (2.) [Pr.: -ca-ia-] -Caiac+ suf. -ist.
CAIÁFĂ, caiafe, s. f. Persoană fățarnică, ipocrită. ◊ Expr. A trimite (sau a purta, a duce) de la Ana la Caiafa (numele unor personaje biblice) = a trimite (un solicitator) dintr-un loc într-altul (purtându-l cu vorba). [Pr.: -ca-ia-] – Din n. pr. Caiafa.
CAÍC, caice, s. n. 1. Ambarcație îngustă, cu vele, cu două catarge, cu pupa și prora ascuțite, mai înalte decât restul bordajului. 2. Luntre turcească ușoară, lungă și îngustă, încovoiată la capete. – Din tc. kayik.