Toate definitiile

MĂCINÁ, mácin, vb. I. Tranz. 1. A preface boabele de cereale în făină cu ajutorul pietrelor sau al valțurilor morii; a preface diverse boabe sau materiale în pulbere cu ajutorul morii, al râșniței sau al altor unelte. 2. (Adesea fig.) A fărâmița, a zdrobi, a ruina, a roade, a mânca. ◊ Refl. Zidurile se macină. ♦ Fig. A chinui, a consuma, a distruge. 3. Fig. A examina sau a medita îndelung; a rumega, a depăna. – Lat. machinari.

MĂCINÁRE, măcinări, s. f. (Adesea fig.) Acțiunea de a (se) măcina și rezultatul ei; măcinat¹, măcinătură, măciniș. – V. măcina.

MĂCINÁT¹ s. n. Măcinare. – V. măcina.

MĂCINÁT², -Ă, măcinați, -te, adj. Prefăcut în făină; prefăcut în pulbere. ♦ Distrus, ros mâncat². – V. măcina.

MĂCINĂTÚRĂ, măcinături, s. f. (Rar) Măcinare. ♦ (Concr.) Ceea ce rezultă în urma măcinării; măciniș. 2. Pământ ros de ape; mâncătură, surpătură. – Măcinat¹ + suf. -ură.

MĂCINÍȘ, măcinișuri, s. n. Măcinare, măcinat¹. ♦ (Concr.) Ceea ce se macină; cerealele duse la moară pentru a fi măcinate. ♦ (Concr.) Ceea ce rezultă în urma măcinării; măcinătură. – Măcina + suf. -iș.

MĂCIÚCĂ, măciuci, s. f. 1. Bâtă mare, mult îngroșată (și adesea ferecată) la un capăt; chilom; măciulie. ◊ Expr. A i se face (sau a i se pune, a i se zbârli cuiva) părul (sau chica) măciucă = a fi cuprins de o spaimă puternică, a se îngrozi, a se înspăimânta. 2. Parte îngroșată și rotunjită a capătului unui ciomag sau, p. ext., a altor obiecte. ♦ P. ext. Lovitură dată cu măciuca (1). 3. (Bot.; pop.) Capsulă. 4. (Sport) Aparat de gimnastică, de forma unei măciuci (1), cu care se execută exerciții de mobilitate, de îndemânare etc. – Lat. *matteuca.

MĂCIULÍE, măciulii, s. f. 1. Capăt îngroșat și rotunjit al unor obiecte. 2. (Bot.; pop.) Capsulă. Măciulie de mac. – Et. nec.

MĂCRÍȘ s. m. Plantă erbacee cu frunze alungite și acrișoare, cultivată ca plantă alimentară sau medicinală (Rumex acetosa). ◊ Măcriș mărunt = varietate de măcriș cu frunzele în formă de spadă și cu flori roșietice (Rumex acetosella). Măcrișul calului = varietate de măcriș cu frunzele ușor încrețite și cu flori verzui (Rumex conglomeratus). ◊ Compus: măcrișul-iepurelui sau măcrișul-caprei = plantă erbacee cu frunze acrișoare acoperite cu peri, asemănătoare ca formă cu ale trifoiului, și cu flori albe, roșietice sau albăstrui (Oxalis acetosella). ♦ Sare de măcriș = numele popular al unei combinații de acid oxalic cu oxalat acid de potasiu. – Et. nec. Cf. acru.

MĂDULÁR, (1) mădulare, s. n., (2) mădulari, s. m. S. n. (Pop.; mai ales la pl.) Fiecare dintre membrele unei ființe; p. gener. fiecare dintre părțile sau organele din care este alcătuită o ființă. 2. (înv.) Membru al unei societăți, al unei asociații etc.; element al unui grup. – Lat. medullaris.

MẮDUVĂ s. f. 1. Substanță moale, de culoare gălbuie sau roșie, aflată în canalul oaselor, care ajută la formarea sângelui și a țesutului osos. ◊ Măduva spinării = parte a sistemului nervos central aflată în interiorul coloanei vertebrale, care coordonează reflexele necondiționate somatice și vegetative medulare; rahis. ◊ Loc. adv. Până în măduvă sau până în (sau la) măduva oaselor = până în adâncul ființei, al sufletului; profund, adânc. 2. Zona interioară, centrală, moale a tulpinii plantelor; inima (tulpinii); p. restr. sevă, mâzgă. 3. Fig. (Rar) Partea esențială a unui lucru, fondul unei probleme, al unei opere etc.; esență, miez. – Lat. medulla.

MĂDUVÓS, -OÁSĂ, măduvoși, -oase, adj. 1. Cu (multă) măduvă (1). 2. Fig. (Înv.) Plin de conținut, de miez; substanțial. – Măduvă + suf. -os.

MĂDUVIOÁRĂ, măduvioare, s. f. Diminutiv la lui măduvă. – Măduvă + suf. -ioară.

MĂGÁR, măgari, s. m. 1. Animal din familia calului, mai mic decât acesta, cu părul de obicei sur, capul mare și urechile lungi, întrebuințat ca animal de povară și de tracțiune; asin (Equus asinus). ◊ Expr. A nu fi nici cal, nici măgar = a nu avea o situație precisă, a nu aparține unei categorii determinate. 2. Epitet dat unui om prost, încăpățânat sau obraznic. – Cf. alb. magar, bg. magare.

MĂGĂREÁȚĂ, măgărețe, s. f. 1. (Înv. și reg.) Măgăriță (1). 2. (Fam., în expr.) A cădea măgăreața pe cineva = a avea de suportat o neplăcere, o acuzație, o pedeapsă etc. fără a fi vinovat. – Măgar + suf. -eață.

MĂGĂRÉSC, -EÁSCĂ, măgărești, adj. 1. Care aparține măgarului, privitor la măgar, de măgar. ♦ Fig. (Despre vorbe, fapte, comportamente etc.) Prostesc, grosolan, obraznic; ingrat. 2. (Pop.; în sintagma) Tuse măgărească = tuse convulsivă. – Măgar + suf. -esc.

MĂGĂRÉȘTE adv. Ca măgarii (1), în felul măgarilor; fig. cu impertinență; stupid. – Măgar + suf. -ește.

MĂGĂRÍE, măgării, s. f. Comportare, atitudine, faptă sau vorbă obraznică, impertinentă; obrăznicie. – Măgar + suf. -ie.

MĂGĂRÍȚĂ, măgărițe, s. f. 1. Femela măgarului (1); măgăreață. 2. Calificativ dat unei femei proaste, încăpățânate sau obraznice. [Acc. și mắgăriță] – Măgar + suf. -iță.

MĂGĂRÚȘ, măgăruși, s. m. Diminutiv al lui măgar. – Măgar + suf. -uș.

MĂGHERÁN s. m. v. maghiran.

MĂGHIRÁN s. m. v. maghiran.

MĂGULÍ, măgulesc, vb. IV. 1. Tranz. A satisface amorul propriu sau vanitatea cuiva prin vorbe sau fapte; a flata; a linguși. 2. Refl. (Înv.) A se amăgi cu..., a se împăca cu..., a se încânta cu... – Din sl. magulitsen.

MĂIESTRÉȘTE adv. (Înv.) Cu măiestrie; artisticește. [Pr.: mă-ies-] – Măiestru + suf. -ește.

MĂCIUCÚȚĂ, măciucuțe, s. f. Diminutiv al lui măciucă. – Măciucă + suf. -uță.

MẮGULĂ s. f. v. măgură.

MĂGULEÁLĂ, măguleli, s. f. Faptul de a măguli; vorbă sau gest de măgulire; lingușeală; amăgeală. – Măguli + suf. -eală.

MĂGULÍRE, măguliri, s. f. Acțiunea de a (se) măguli și rezultatul ei. – V. măguli.

MĂGULÍT, -Ă, măguliți, -te, adj. Satisfăcut, flatat, încântat (în orgoliul sau vanitatea sa). ♦ Înv. Ale cărui calități au fost intenționat exagerate; înfrumusețat. – V. măguli.

MĂGULITÓR, -OARE, măgulitori, -oare, adj. (Și adv.) Care măgulește, lingușește, flatează. – V. măguli.