Toate definitiile
DELÍCT, delicte, s. n. Fapt nepermis de legea penală; infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională. – Din lat. delictum. Cf. fr. délit.
DELÍCT s. (JUR.) vină, (înv.) vegheată. (Pentru ce ~ a fost judecat?)
DELÍCT s.n. (Jur.) 1. Termen general pentru o violare a legilor penale, care se pedepsește cu închisoare, muncă silnică, amendă etc. V. contravenție, infracțiune, crimă. 2. (P. ext.) Act nepermis de lege și sancționat printr-o pedeapsă corecțională. [< lat. delictum, cf. fr. délit].
delíct (delícte), s. n. – Infracțiune. Lat. delictum (sec. XIX). – Der. delictuos, adj., din fr. délicteux.
DELÍCT s. n. încălcare ușoară a legii penale, sancționată cu închisoare corecțională sau amendă. (< lat. delictum, fr. délict)
*delíct n., pl. e (lat. de-lictum. V. delincŭent). Călcare de lege maĭ mică de cît crima, dar tot gravă. Corpu delictuluĭ, obĭectu cu care s’a comis delictu (de ex., o armă, o scrisoare, niște otravă). A prinde în flagrant delict, a prinde asupra faptuluĭ, chear cînd se comitea delictu (a zăpsi).