Toate definitiile
EGUMENÍ, egumenesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A conduce o mănăstire; a stăreți. – Din egumen.
ELÁSTIC, -Ă, elastici, -ce, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre unele obiecte) Care are proprietatea de a-și modifica forma și dimensiunile sub acțiunea unei forțe exterioare și de a reveni de la sine la forma și dimensiunile inițiale după încetarea acțiunii forțelor exterioare care l-au deformat. 2. (Despre ființe, mișcări ale lor etc.) Mlădios, suplu; fig. (despre oameni) care se poate adapta ușor împrejurărilor. II. S. n. Țesătură, șnur, șiret etc. executate din fire de cauciuc îmbrăcate în fire textile și folosite la confecționarea unor obiecte de îmbrăcăminte; gumă, gumilastic. – Din fr. élastique.
ELECTORÁL, -Ă, electorali, -e, adj. Privitor la alegeri, în vederea alegerilor. – Din fr. électoral.
ELECTORÁT, electorate, s. n. 1. Demnitate de elector (2). 2. Teritoriu supus autorității unui elector (2). 3. Totalitatea alegătorilor în cadrul unor alegeri (2). – Din fr. électorat, germ. Elektorat.
ELECTRIZÁ, electrizez, vb. I. Tranz. 1. A dezvolta, prin diverse procedee, electricitate în unele corpuri. 2. Fig. A produce asupra cuiva o impresie puternică și bruscă; a entuziasma, a înflăcăra, a anima. – Din fr. électriser.
ELECTROANALÍZĂ, electroanalize, s. f. Totalitatea metodelor electrochimice folosite în analiza chimică cantitativă; analiză electrochimică. [Pr.: -tro-a-] – Din germ. Elektroanalyse, fr. électro-analyse.
ELECTROCARDIOGRÁFIC, -Ă, electrocardiografici, -ce, adj. De electrocardiografie, referitor la electrocardiografie. [Pr.: -di-o-] – Din fr. électrocardiographique, engl. electrocardiographic.
ELECTROCARDIOGRAFÍE s. f. Metodă de investigație a funcțiunilor inimii prin înregistrarea grafică a tensiunii și a curenților electrici care însoțesc activitatea mușchiului cardiac. [Pr.: -di-o-] – Din fr. électrocardiographie, germ. Electrokardiographie.
ELECTROCÁSNIC, -Ă, electrocasnici, -ce, adj. (Despre aparate) Care este folosit în gospodărie și este acționat electric; electromenajer. – Electro- + casnic.
ELECTROLÍT, electroliți, s. m. Compus chimic care, prin dizolvare sau prin topire, se disociază, scindându-se în ioni, și care conduce curentul electric prin transportul acestor ioni. – Din fr. électrolyte.
ELECTROMAGNÉT, electromagneți, s. m. Bucată de oțel care capătă proprietăți magnetice când, printr-un fir metalic care o înfășoară, trece un curent electric. ♦ Corp feromagnetic magnetizat temporar. – Din germ. Elektromagnet.
ELECTROMECÁNIC, -Ă, electromecanici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care se referă la un dispozitiv mecanic comandat electric. ♦ Care se referă la aplicațiile combinate ale mecanicii și electrotehnicii. 2. S. f. Ramură a ingineriei care se ocupă cu aplicațiile tehnice ale electricității, ale termodinamicii și ale mecanicii. – Din fr. électromécanique.
ELECTRÓNIC, -Ă, electronici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține electronilor sau electronicii, privitor la electroni sau la electronică. 2. S. f. Știință care studiază fenomenele legate de mișcarea în diferite medii a particulelor încărcate electric, interacțiunea dintre aceste particule, producerea lor etc., precum și construcția și studiul dispozitivelor și aparatelor care funcționează pe baza acestor fenomene. ♦ Ramură a tehnicii care se ocupă cu producerea dispozitivelor, aparatelor etc. electronice (1). – Din fr. électronique.
ELEGÁNȚĂ s. f. Calitatea de a fi elegant, de a avea sau de a fi făcut cu gust, cu rafinament, cu grație. ♦ Distincție în limbaj, în stil etc. – Din fr. élégance, lat. elegantia.
ELEGÍE, elegii, s. f. 1. Specie a poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe, de jale; p. ext. plângere, jeluire. 2. Compoziție muzicală cu caracter melancolic, trist. – Din fr. élégie, lat. elegia.
ELICOIDÁL, -Ă, elicoidali, -e, adj. În formă de elice. [Pr.: -co-i-] – Din fr. hélicoïdal.
ELIPSOÍD, elipsoide, s. n. Suprafață închisă ale cărei secțiuni plane sunt elipse și care are trei planuri de simetrie, perpendiculare două câte două, care se intersectează după trei axe de simetrie. [Pl. și: (m.) elipsoizi] – Din fr. ellipsoïde.
ELÍPTIC, -Ă, eliptici, -ce, adj. 1. În formă de elipsă (1). 2. Care conține o elipsă (2). – Din fr. elliptique.
ELÍTĂ, elite, s. f. Grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o comunitate, o societate etc. ♦ Ceea ce este mai bun, mai demn de a fi ales. ◊ Loc. adj. De elită = ales, deosebit, distins. – Din fr. élite.
ELITÍST, -Ă, elitiști, -ste, adj. De elită; care favorizează elita. – Din fr. élitiste, engl. elitist.
ELIXÍR, elixire, s. n. 1. Băutură cu proprietăți miraculoase pe care o căutau, în evul mediu, alchimiștii pentru a obține viață veșnică; p. ext. (azi) băutură scumpă, aleasă. 2. (Fam.) Soluție alcoolică cu conținut variabil de zahăr și cu diverse esențe sau extracte de plante medicinale (servind ca medicament). [Pr.: -gzir] – Din fr. élixir.
ELOCUȚIÚNE, elocuțiuni, s. f. 1. Mod de a se exprima gândirea prin cuvinte. ♦ Alegerea și așezarea cuvintelor într-un discurs. 2. Parte a retoricii care tratează despre stilul unui discurs. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. élocution, lat. elocutio, -onis.
ELOGIÁ, elogiez, vb. I. Tranz. A aduce elogii, a lăuda (în cuvinte entuziaste), a preamări. [Pr.: -gi-a] – Din fr. élogier.
ELÓGIU, elogii, s. n. Discurs prin care este preamărit cineva; laudă deosebită adusă cuiva, apreciere foarte favorabilă. – Din fr. éloge, it. elogio.
ELUCUBRÁȚIE, elucubrații, s. f. Combinație haotică de elemente absurde; aberație. ♦ Divagație. [Var.: elucubrațíune s. f.] – Din fr. élucubration.
ELVEȚIÁN, -Ă, elvețieni, -e s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Elveției sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Elveției sau populației ei, privitor la Elveția sau la populația ei; elvetic. [Pr.: -ți-an] – Elveția (n. pr.) + suf. -ean.
EMAILÓR, -OÁRE, emailori, -oare s. m. și f. Persoană specializată în lucrări de emailare; smălțuitor. – Din fr. émailleur.
EMANÁȚIE, emanații, s. f. 1. Emitere, degajare (de gaze, de vapori, de mirosuri etc.); (concr.), ceea ce se degajează, ceea ce se emană. ◊ (Geol.) Emanație vulcanică = a) emitere de produse gazoase legate de activitatea vulcanică; b) produs al acestei activități, reprezentat prin bioxid de carbon, hidrogen, amoniac, hidrogen sulfurat, clor, azot, oxigen etc. 2. Gaz radioactiv obținut prin dezintegrarea radiului, toriului sau actiniului. [Var.: (înv.) emanațiúne s. f.] – Din fr. émanation, lat. emanatio, -onis.
EMANCIPÁRE, emancipări, s. f. Acțiunea de a (se) emancipa și rezultatul ei, emancipație. – V. emancipa.
EMERGÉNT, -Ă, emergenți, -te, adj. (Despre un corp, o radiație etc.) Care iese dintr-un mediu după ce l-a traversat. – Din fr. émergent, lat. emergens, -ntis.