Toate definitiile
IDIÓT, -OÁTĂ, idioți, -oate, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care suferă de idioție; tâmpit, cretin, imbecil. 2. Adj. (Despre manifestări ale ființelor) Care manifestă, care exprimă, care denotă nerozie, stupiditate etc. [Pr.: -di-ot] – Din fr. idiot.
IDIOTÍP, idiotipuri, s. n. (Biol.) 1. Totalitate a materialului genetic din celulă. 2. Genotip. 3. Constituent determinant antigenic situat în regiunea variabilă a moleculei de imunoglobulină. [Pr.: -di-o-] – Din engl. idiotipe.
IDIOTÍSM, idiotisme, s. n. Expresie sau construcție caracteristică unei limbi, care nu poate fi tradusă în altă limbă cuvânt cu cuvânt. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiotisme.
IDIOTIZÁ, idiotizez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) imbeciliza, a (se) tâmpi, a (se) îndobitoci. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiotiser.
IDIOTIZÁRE, idiotizări, s. f. Acțiunea de a (se) idiotiza și rezultatul ei. [Pr.: -di-o-] – V. idiotiza.
IDIOTRÓFIC, -Ă, idiotrofici, -ce, adj. (Biol.) Care se caracterizează prin idiotrofism. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiotrophique.
IDIOTROFÍSM, idiotrofisme, s. n. (Biol.) Proprietate pe care o au unele organisme de a-și asigura propria nutriție. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiotrophisme.
IDIOȚÉNIE, idioțenii, s. f. 1. Lipsă totală de inteligență; p. ext. atitudine, faptă sau vorbă prostească; neghiobie, nerozie, tâmpenie, idioție (2). 2. Idioție (1). [Pr.: -di-o-] – idiot + suf. -enie.
IDIOȚÍE, idioții, s. f. 1. Debilitate mintală congenitală maximă, caracterizată prin incapacitatea însușirii vorbirii și a deprinderilor elementare, nivelul intelectual neatingând pe cel al unui copil normal, de doi ani; idioțenie (2). 2. Idioțenie (1). [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiotie.
ÍDIȘ s. n. Idiom german al cărui vocabular s-a îmbogățit în cursul evoluției cu alte elemente (ebraice, romanice, slave), vorbit de unele populații evreiești. ◊ (Adjectival, inv.) Limba idiș. – Din fr. yiddish, germ. jüdisch.
ÍDO s. n. Limbă internațională, formată prin simplificarea limbii esperanto. – Din fr. ido.
ÍDOL, idoli, s. m. Divinitate păgână; (concr.) chip, figură, statuie reprezentând o asemenea divinitate și constituind, în religiile politeiste, obiecte de cult religios. ♦ Fig. Ființă sau lucru care reprezintă obiectul unui cult sau al unei mari iubiri. – Din sl. idolŭ.
IDOLÁȘ, idolași, s. m. (Rar) Diminutiv al lui idol. – Idol + suf. -aș.
IDOLÁTRIC, -Ă, idolatrici, -ce, adj. Cu caracter de idolatrie. – Din fr. idolâtrique.
IDOLATRÍE s. f. (În religiile politeiste) Adorare a idolilor, închinare la idoli. ♦ Fig. Adorație; iubire exagerată. – Din fr. idolâtrie.
IDOLATRIZÁ, idolatrizez, vb. I. Tranz. A slăvi pe cineva sau ceva ca pe un idol, a iubi cu pasiune; a adora; a iubi în mod exagerat. – Idolatru + suf. -iza (după fr. idolâtrer).
IDOLATRIZÁRE, idolatrizări, s. f. Faptul de a idolatriza. – V. idolatriza.
IDOLÁTRU, -Ă, idolatri, -e, adj., s. m. și f. (Persoană) care se închină la idoli. ♦ Fig. (persoană) care iubește pe cineva sau ceva cu pasiune, în mod exagerat, peste măsură. – Din fr. idolâtre.
ÍDOLIȚĂ, idolițe, s. f. (Rar) Divinitate păgână feminină; (concr.) chip, figură, statuie reprezentând o asemenea divinitate. – Idol + suf. -iță.
IDONEÍSM s. n. Curent filozofic epistemologic relativist și neoraționalist care își confruntă permanent principiile cu experiența. – Din fr. idoneisme.
ÍDRĂ, idre, s. f. V. hidră.
IDROPICÓS, -OÁSĂ, idropicoși, -oase, adj., s. m. și f. V. hidropicos.
IDROPIZÍE s. f. V. hidropizie.
ÍE, ii, s. f. 1. Bluză femeiască caracteristică portului național românesc, confecționată din pânză albă de bumbac, de in sau de borangic și împodobită la gât, la piept și la mâneci cu cusături alese, de obicei în motive geometrice, cu fluturi, cu mărgele etc. 2. Parte a corpului la unele animale, reprezentată printr-o îndoitură a pielii. – Lat. [vestis] linea.
IED, iezi, s. m. Puiul (de sex bărbătesc al) caprei sau al căprioarei. – Lat. haedus.
IÉDERĂ, iedere, s. f. Specie de arbust târâtor sau agățător, cu frunze verzi strălucitoare și cu flori mici, galbene-verzui, adesea cultivat ca plantă decorativă (Hedera helix). ◊ Iederă albă = arbust cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pieloase și cu flori albe-gălbui, aglomerate în capitule (Daphne blagayana). – Lat. hedera.
IEDÚȚ, ieduți, s. m. Diminutiv al lui ied; (rar) iezișor. – Ied + suf. -uț.
IÉFTEN, -Ă adj. v. ieftin.
IÉFTIN, -Ă, ieftini, -e, adj. 1. (Adesea adverbial) Care are un preț (relativ) mic, care nu costă scump; convenabil. ◊ Expr. (Adverbial) A scăpa ieftin = a scăpa dintr-o situație dificilă fără urmări serioase sau neplăceri (prea mari). 2. Fig. Lipsit de originalitate; comun, banal; trivial. Glumă ieftină. [Var.: iéften, -ă adj.] – Din ngr. efthinós.
IEFTINĂTÁTE s. f. Calitatea de a fi ieftin; situație caracterizată prin prețuri ieftine. – Ieftin + suf. -ătate.