Toate definitiile
INDICANEMÍE, indicanemii, s. f. (Med.) Prezență a indicanului în sânge; cantitate de indican prezentă în sânge. – Din fr. indicanémie.
INDICANURÍE, indicanurii, s. f. (Fiziol.) Prezență a indicanului în urină; cantitate de indican prezentă în urină. – Din fr. indicanurie.
INDICÁRE, indicări, s. f. Acțiunea de a indica și rezultatul ei; arătare, semnalare; recomandare. – V. indica.
INDICÁT, -Ă, indicați, -te, adj. Care este arătat, desemnat, anunțat, hotărât, menit. ♦ Care este potrivit, corespunzător. Medicament indicat. – V. indica.
INDICATÍV, -Ă, indicativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Rar) Care indică, care îndrumă. 2. Adj. (Gram.; în sintagma) Mod indicativ (și substantivat, n.) = mod personal care exprimă, de obicei, o acțiune prezentată de către vorbitor ca reală. 3. S. n. Tot ceea ce servește pentru a indica ceva. 4. S. n. Denumire convențională atribuită unităților militare, comandanților și unor ofițeri din statele-majore în scopul păstrării secretului și pentru a nu fi recunoscute de inamic. 5. S. n. Semnal de identificare la începutul sau sfârșitul programului (de radio și de televiziune). ◊ Indicativ de apel = apelativ convențional format din litere sau cifre al unei stații de radioemisie care permite ca aceasta să fie distinsă de alte stații sau să fie chemată. – Din fr. indicatif, lat. indicatiws.
INDICATÓR, -OÁRE, indicatori, -oare, adj., s. n., s. m. I. Adj. Care indică, care face cunoscut. II.1. S. n. Aparat, instrument, dispozitiv care servește la indicarea anumitor mărimi, fenomene, informații etc. ◊ Indicator de pantă = inclinometru. Indicator de acord; ochi magic. 2. S. n. Semnal, simbol etc. care servește la indicarea direcției, distanței sau etapelor unui drum. 3. S. m. Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează cantitativ un fenomen social-economic din punctul de vedere al compoziției, structurii, schimbării în timp, al legăturii reciproce cu alte fenomene etc. 4. S. n. Text tipărit care servește ca îndrumător într-un anumit domeniu. Indicator de prețuri. 5. S. m. Substanță cu ajutorul căreia se determină caracterul acid sau bazic al altei substanțe ori sfârșitul unei reacții chimice. – Din fr. indicateur.
INDICÁȚIE, indicații, s. f. Îndrumare, lămurire, recomandare; indiciu, informație. [Var.: indicațiúne s. f.] – Din fr. indication, lat. indicatio, -onis.
INDICAȚIÚNE s. f. v. indicație.
ÍNDICE, (1, 2, 3, 4) indici, s. m., (5) indice, s. n. 1. S. m. Număr, literă sau simbol literal așezat la dreapta sau la stânga (mai sus sau mai jos) față de un număr sau de o literă, cărora le precizează valoarea sau înțelesul. ♦ Cifră din planul economic al statului, al unei întreprinderi sau al unei instituții care arată nivelul de producție cantitativ și calitativ ce trebuie realizat. 2. S. m. Fapt, indicație care, sub forma unui număr, a unei formule sau a unei expresii, înfățișează aspectul unui fenomen, al unei acțiuni, al unei situații etc. ◊ (Fiz.) Indice de refracție = mărime optică ce caracterizează materialele transparente, definită ca raportul dintre sinusurile unghiurilor de incidență și cele de refracție ale unei raze de lumină care pătrunde din vid în mediul respectiv. (Biol.) Indice antropometric = raport procentual între diferitele dimensiuni ale corpului omenesc. 3. S. m. Semn convențional cu care se notează un domeniu de cunoștințe sau o anumită problemă într-un sistem de clasificare după conținut a publicațiilor. Indice de clasificare zecimală. 4. S. m. Ac mobil al unui aparat sau instrument care arată pe o scară gradată valoarea mărimii măsurate. 5. S. n. Index (1). – Din it., fr. indice, lat. index, -dicis.
INDICÍBIL, -Ă, indicibili, -e, adj. (Rar) Care nu se poate spune; inexprimabil, inefabil. – Din fr. indicible.
INDÍCIU, indicii, s. n. Semn (aparent) după care se deduce existența unui lucru, a unui fenomen etc. ♦ Particularitate, semnalment, manifestare, dovadă concretă după care se poate recunoaște un obiect, o ființă sau un fenomen. ♦ (Jur.) Faptă, împrejurare, situație, care, privită în legătură cu alte fapte, împrejurări sau situații, poate servi ca probă într-un proces. – Din lat. indicium (cu sensuri după fr. indice).
INDICȚIÚNE, indicțiuni, s. f. (Livr.) Convocare pentru o zi anumită a unui conciliu; indicație pentru o anumită zi. ◊ Indicțiune romană = perioadă de cincisprezece ani care separa în vechea Romă, începând cu domnia împăratului Constantin, două majorări extraordinare de impozite. ♦ Perioadă convențională de cincisprezece ani. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. indiction, lat. indictio, -onis.
INDIFERÉNT, -Ă, indiferenți, -te, adj. 1. Care nu arată nici un fel de interes (pentru cineva sau ceva); nepăsător, impasibil. 2. Care nu prezintă nici o însemnătate, care nu trezește interes. ◊ Loc. conj. Indiferent dacă... = fără a acorda importanță faptului că...; fie că... ◊ Loc. prep. Indiferent de... = fără a ține seamă de..., oricare ar fi... – Din fr. indifférent, lat. indifferens, -ntis.
INDIFERENTÍSM s. n. (Rar) Atitudine de nepăsare, de indiferență. – Din fr. indifférentisme.
INDIFERÉNȚĂ s. f. Starea, atitudinea celui indiferent; lipsă de interes față de cineva sau de ceva; nepăsare, impasibilitate, insensibilitate; răceală. – Din fr. indifférence, lat. indifferentia.
INDIGÉN, -Ă, indigeni, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care este originară dintr-o anumită țară, născută într-o anumită țară, de baștină; băștinaș, autohton, pământean. 2. Adj. (Despre animale, plante, mărfuri etc.) Care crește sau se produce în propria țară. – Din fr. indigène, lat. indigenus.
INDIGENÁ, indigenez, vb. I. Tranz. (Înv.) A încetățeni. – Din indigen.
INDIGENÁRE, indigenări, s. f. (Înv.) Recunoaștere a dreptului de încetățenire. – V. indigena.
INDIGENÁT, indigenate, s. n. (Înv.) Dreptul de încetățenire într-un stat; naturalizare, împământenire. ♦ Calitatea a ceea ce este indigen. – Din fr. indigénat.
INDIGÉNȚĂ s. f. (Livr.) Lipsă, sărăcie. – Din fr. indigence, lat. indigentia.
INDIGÉST, -Ă, indigești, -ste, adj. Care nu poate fi (ușor) digerat, mistuit. ♦ Fig. (Despre scrieri) Greu de înțeles; confuz. – Din fr. indigeste, lat. indigestus.
INDIGÉSTIE, indigestii, s. f. Tulburare a digestiei provocată de unele excese alimentare, de frig, de unele stări nervoase etc. și manifestată prin indispoziție, grețuri, vărsături, diaree etc. – Din fr. indigestion, lat. indigestio.
INDIGNÁ, indignez, vb. I. Refl. și tranz. A fi cuprins sau a stârni indignare; a (se) necăji, a (se) supăra. – Din fr. indigner, lat. indignari.
INDIGNÁRE, indignări, s. f. 1. Faptul de a (se) indigna. 2. Revoltă sufletească amestecată cu amărăciune, mânie și dispreț, provocată de o faptă nedemnă, nedreaptă sau rușinoasă; indignațiune. – V. indigna.
INDIGNÁT, -Ă, indignați, -te, adj. Care este cuprins de indignare; revoltat. – V. indigna.
INDIGNAȚIÚNE, indignațiuni, s. f. (Înv.) Indignare. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. indignation, lat. indignatio, -onis.
INDIGÓ, indigouri, s. n., adj. invar. 1. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, cuprinsă între albastru și violet. 2. Adj. Care are culoarea descrisă mai sus. 3. S. n. Materie colorantă albastru-închis, extrasă din frunzele mai multor plante tropicale sau obținută sintetic din anilină sau din acid antranilic și folosită pentru vopsirea lânii și a bumbacului. 4. S. n. Hârtie-carbon; plombagină. [Var.: indigóu s. n.] – Din fr. indigo.
INDIGOFÉRĂ, indigofere, s. f. (La pl.) Gen de plante din familia leguminoaselor, cu numeroase specii răspândite în țările calde, din care se extrage indigoul (3) (Indigofera); (și la sg.) plantă din acest gen. – Din lat. Indigofera, numele științific al indigoferei.
INDIGOSÓL, indigosoli, s. m. (Chim.) Colorant pe bază de indigo (3) cu care se imprimă sau se colorează orice fibră în soluție neutră. – Din fr., engl. indigosol.
INDIGOTIÉR, indigotieri, s. m. Numele unor arbuști și subarbuști tropicali din frunzele cărora se extrage indigoul (3). [Pr.: -ti-er] – Din fr. indigotier.