Toate definitiile
OCTÚPLU, -Ă, octupli, -e, adj., s. n. 1. Adj. De opt ori mai mare sau mai mult în raport cu cantitatea dată. 2. S. n. Mulțime, grup compus din opt unități. – Din fr. octuple.
OCULÁR, -Ă, oculari, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care ține de ochi1, privitor la ochi1, al ochiului1. ◊ Martor ocular = persoană care a văzut cum s-a petrecut un fapt. 2. S. n. Sistem optic convergent sau divergent alcătuit dintr-o lentilă sau dintr-un grup de lentile ale unui instrument optic, care servește la observarea imaginii date de obiectivul microscopului, al lunetei etc. – Din fr. oculaire, lat. ocularius.
OCULÁȚIE, oculații, s. f. Sistem de altoire printr-un singur mugur, scos cu o porțiune de lemn și de coajă, care se introduce sub scoarța portaltoiului. – Din germ. Okulation.
ORIGINÁR, -Ă, originari, -e, adj. 1. Care este de loc din..., care își are obârșia în... 2. În forma de la început, de origine; inițial. – Din fr. originaire, lat. originarius, -a, -um.
OCULÍST, -Ă, oculiști, -ste, s. m. și f. Oftalmolog. – Din fr. oculiste.
OCULÍSTIC, -Ă, oculistici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Neobișnuit) De ochi1. 2. S. f. (Fam.) Oftalmologie. – Din fr. oculistique.
OCULOMOTÓR, -OÁRE, oculomotori, -oare, adj., s. m. (Anat.) (Mușchi, nerv) care controlează mișcarea globului ocular. – Din fr. oculomoteur.
OCULTÁȚIE, ocultații, s. f. 1. Dispariție temporară a unui astru datorită interpunerii între el și observator a unui alt corp ceresc. 2. (Mar.) Acoperire temporară a luminii unui far prin interpunerea unui ecran. ♦ (În sintagma) Lumină de ocultație = lumină intermitentă (a farului, a geamandurii). – Din fr. occultation.
OCULTÍST, -Ă, ocultiști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care practică ocultismul. 2. Adj. Ocult (1). – Din fr. occultiste.
OCULTÍSTIC, -Ă, ocultistici, -ce, adj., s. f. (Rar) 1. Adj. Ocult (1). 2. S. f. Ocultism. – Ocult + suf. -istic.
OCUPÁ, ocúp, vb. I. I. Tranz. 1. A pune stăpânire pe..., a lua în stăpânire cu forța armată un teritoriu, un oraș etc.; a cuceri. 2. A lua (temporar) în stăpânire, a avea în folosință un imobil, un spațiu locativ. ♦ A se întinde pe o suprafață, a se situa. ♦ A reține, a rezerva. 3. A lua în primire, a deține un post, o funcție etc. ♦ Fig. A deține un loc într-o ierarhie. II. Refl. 1. A lucra într-un anumit domeniu, a avea drept ocupație sau profesiune; a se îndeletnici cu... ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „de”) A se consacra unei preocupări temporare. ♦ Tranz. (Înv.) A preocupa, a absorbi. 2. A se interesa, a se îngriji de cineva sau de ceva; a acorda atenție deosebită. – Din lat. occupare, fr. occuper.
OCUPÁNT, -Ă, ocupanți, -te, s. m. și f. (Adesea adjectival) Stat care (prin forțele sale armate) ia în stăpânire un teritoriu, un oraș străin etc. ♦ P. ext. Persoană care are sau ia (temporar) în posesiune ceva; ocupator. – Din fr. occupant.
OCUPÁRE, ocupări, s. f. Acțiunea de a (se) ocupa și rezultatul ei. – V. ocupa.
OCUPARISÍ, ocuparisesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) ocupa. – Ocupa + suf. -arisi.
OCUPÁT, -Ă, ocupați, -te, adj. 1. (Despre un teritoriu; un oraș etc.) Cucerit de o armată străină; stăpânit de o putere străină; 2. (Despre bunuri mobile sau imobile) Stăpânit, deținut (temporar) de cineva; pe (sau în) care stă cineva. ♦ (Despre posturi) Luat în primire, deținut de cineva. 3. (Despre persoane) Care are mult de lucru, cu multe treburi; preocupat, absorbit; prins. – V. ocupa.
OCUPATÓR, -OÁRE, ocupatori, -oare, s. m. și f. (Neobișnuit) Ocupant. – Ocupa + suf. -tor.
OCUPAȚIONÁL, -Ă, ocupaționali, -e, adj. 1. Care se referă la ocupație (2). 2. Care este generat de ocupație (2). Risc ocupațional. [Pr.: -ți-o-] – Din engl. occupational, fr. occupationnel.
OCUPAȚIÚNE s. f. v. ocupație.
OCURÉNȚĂ, ocurențe, s. f. 1. (Rar) Împrejurare, circumstanță, întâmplare, conjunctură. 2. Prezență a unei unități lingvistice într-un text. 3. Mod de prezentare a unui mineral sau a unei roci într-un zăcământ. – Din fr. occurrence.
OCÚRGE, pers. 3 ocúrge, vb. III. Intranz. (Înv.) A se întâmpla, a surveni. – Din lat. occurrere (după curge).
ODAGÁCI s. m. 1. Plantă erbacee cu flori trandafirii, mai rar albe, ale cărei rădăcini se utilizează la scoaterea petelor de pe stofe; ciuin, săpunariță (Saponaria officinalis). 2. Numele a doi arbuști exotici, cu ramuri brune și păroase, cu frunze ovale, a căror scoarță aromatică se întrebuințează în medicină (Croton). ♦ Scoarța acestor arbuști, care răspândește (prin ardere) un miros plăcut; p. ext. substanță aromatică, parfum extrase din această scoarță. [Var.: odogáci s. m.] – Din tc. ödağacı.
OBOSEÁLĂ, oboseli, s. f. Stare de slăbiciune generală datorată unui efort fizic sau intelectual intens; obosire, osteneală. ♦ P. anal. (Tehn.) Scădere a rezistenței unui material sau a unei piese din cauza unei folosiri îndelungate sau a defectelor de elaborare, de prelucrare etc. – Obosi + suf. -eală.
OBOSÍ, obosesc, vb. IV. Intranz. și refl. A pierde puterile (fizice sau intelectuale) în urma unui efort îndelungat; a osteni. ◊ Tranz. M-au obosit drumurile. ♦ Refl. A depune eforturi (intense) pentru a face ceva. – Din bg. oboseja, scr. obositi.
OBOSÍRE, obosiri, s. f. (Rar) Faptul de a (se) obosi; oboseală. – V. obosi.
OBOSÍT, -Ă, obosiți, -te, adj. Care simte oboseală; sleit de puteri, ostenit, istovit. – V. obosi.
OBOSITÓR, -OÁRE, obositori, -oare, adj. Care obosește, care provoacă oboseală; ostenitor, istovitor; p. ext. plictisitor. – Obosi + suf. -tor.
ÓBOT, obote, s. n. Scândură care leagă în față tălpile săniei. – Cf. bg. hobot.
OBOVÁL, -Ă, obovali, -e, adj. În formă de ou; obovat. – Din fr. obovale, germ. oboval.
OBOVÁT, -Ă, obovați, -te, adj. (Despre frunze, petale, sepale etc.) Care are lățimea cea mai mare în treimea superioară. – Din fr. obové.
OBRÁZ, (1) obraji, s. m., (2, 3, 4) obraze, s. n. 1. S. m. Fiecare dintre cele două părți laterale ale feței; pielea care acoperă aceste părți. ◊ Expr. Să-ți fie rușine obrazului! sau să-ți fie în obraz!, se spune cuiva care a făcut ceva necuviincios. A-i plesni (sau a-i crăpa) cuiva obrazul de rușine = a-i fi cuiva foarte rușine, a se rușina foarte tare. A fi gros de obraz = a fi fără rușine, îndrăzneț. (A fi) fără (de) obraz = (a fi) nerușinat, necuviincios. A avea obraz subțire = a fi bine crescut, a avea purtări frumoase. Obrazul subțire cu cheltuială se ține = pentru a putea face față unor pretenții mari trebuie să dispui de mijloace corespunzătoare. 2. S. n. Partea anterioară a capului omenesc; față, figură, chip. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa, a o scoate) cu obraz curat = a ieși cu bine, onorabil dintr-o situație dificilă. A-i spune sau a-i zice cuiva (un lucru) de la obraz = a-i spune cuiva (un lucru) fără înconjur, direct, fără menajamente. A orbi sau a prosti (pe cineva) de la obraz = a-i spune (cuiva) minciuni vădite, a căuta să înșeli (pe cineva) în chip grosolan. A-și scoate obrazul în lume = a apărea în societate, a se arăta printre oameni. A face (cuiva) pe obraz = a se purta cu cineva după cum merită, a se răzbuna pe cineva. A (nu) da obraz = a (nu) da ochi cu cineva, a (nu) se înfățișa la cineva. A-și pune obrazul (pentru cineva) = a garanta (pentru cineva) cu cinstea, cu autoritatea, cu reputația proprie. A da (cuiva) obraz = a îngădui (cuiva) prea multe; a da (cuiva) nas. Cu ce obraz? = cu ce îndrăzneală? A (nu) (mai) avea obraz (să...) = a (nu) (mai) avea îndrăzneală (să...). ♦ Fig. Valoare morală a unei persoane; cinste, reputație; renume; demnitate. 3. S. n. (Înv.; adesea urmat de determinări adjectivale) Persoană, ins. Obraz subțire = persoană fină, pretențioasă, care trăiește în lux. 4. S. n. (Înv.; de obicei la sg.) Rang, condiție, stare socială. [Pl. și: (2, 3) obrazuri] – Din sl. obrazŭ.