Toate definitiile

OBSESIÚNE s. f. v. obsesie.

OBSESÍV, -Ă, obsesivi, -e, adj. Care ține de obsesie, privitor la obsesie, de obsesie. ♦ (Adverbial) Ca o obsesie; obsedant. – Din obsesie. Cf. fr. obsessif.

OCHIÓS, -OÁSĂ, ochioși, -oase, adj. (Despre persoane) Cu ochi¹ mari, frumoși. ♦ (Reg.) Frumos, chipeș, arătos. – Ochi¹ + suf. -os.

OCHÍRE, ochiri, s. f. Acțiunea de a ochi² și rezultatul ei; cercetare rapidă, sumară; privire, ocheadă, ochit. ♦ Totalitatea operațiilor care se execută pentru a aduce țeava unei guri de foc într-o poziție care să permită trimiterea proiectilului la țintă. – V. ochi².

OCHIȘÉL, -EÁ, -ÍCĂ adj. v. ocheșel.

OCHIȘÓR, ochișori, s. m. 1. Diminutiv al lui ochi¹ (I 1). 2. (Bot.) Scânteiuță. – Ochi¹ + suf. -ișor.

OCHÍT, ochituri, s. n. Ochire. – V. ochi².

OCHITÚRĂ, ochituri, s. f. (Rar) Privire, căutătură din ochi¹. – Ochi² + suf. -tură.

OCHIULÉȚ, ochiulețe, s. n. Diminutiv al lui ochi¹. – Ochi¹ + suf. -uleț.

ODÁIE, odăi, s. f. 1. (Pop.) Cameră, încăpere. ♦ (Înv.) Locuință, apartament, casă. 2. (Înv. și reg.) Așezare gospodărească izolată de sat; fermă mică, târlă de vite etc. 3. Colibă servind de adăpost provizoriu pescarilor, ciobanilor sau muncitorilor agricoli în timpul lucrului; otac. [Pr.: -da-ie] – Din tc. oda, bg. odaia.

OCĂRẤRE, ocărâri, s. f. (Rar) Acțiunea de a ocărî și rezultatul ei; ocară, mustrare, dojană. – V. ocărî.

OCĂRÂTÓR, -OÁRE, ocărâtori, -oare, adj. (Înv.) Care jignește, insultă, ofensează. – Ocărî + suf. -tor.

OCĂRÍ vb. IV v. ocărî.

OCĂRÎ́, ocărăsc, vb. IV. Tranz. 1. (Pop.) A mustra, a certa, a dojeni. 2. (Înv. și pop.) A vorbi de rău, a defăima, a denigra. [Var.: (înv. și pop.) ocărí vb. IV] – Din sl. ocarjati.

OCÂRMUÍRE, ocârmuiri, s. f. (Înv.) Acțiunea de a ocârmui și rezultatul ei; cârmuire, conducere, guvernare; administrare. ♦ P. ext. Organ de conducere, de administrație; guvern. – V. ocârmui.

OCÂRMUÍT, -Ă, ocârmuiți, -te, adj. (Rar) Care este condus, guvernat, administrat (de cineva). – V. ocârmui.

OCCIDÉNT s. n. Apus¹ (2), vest; spațiul geografic situat la apus de un punct de referință. – Din fr. occident, lat. occidens, -ntis.

OCCIDENTÁL, -Ă, occidentali, -e, adj. Care ține de apus¹ (2), mai ales de apusul Europei și de America, care are caracteristicile vieții de acolo; apusean, vestic. ♦ (Substantivat) Persoană care face parte din populația de bază a unei țări din Occident; (la pl.) popoarele din Occident. – Din fr. occidental, lat. occidentalis.

OCCIDENTALIZÁ, occidentalizez, vb. I. Tranz. și refl. A da sau a căpăta caracter occidental. – Din fr. occidentaliser.

OCCIDENTALIZÁRE, occidentalizări, s. f. Acțiunea de a (se) occidentaliza. – V. occidentaliza.

OCCIDENTALIZÁT, -Ă, occidentalizați, -te, adj. Care a căpătat caracter occidental. – V. occidentaliza.

OCCIPITÁL, -Ă, occipitali, -e, s. n., adj. 1. S. n. Os nepereche lat, care formează partea de dinapoi și de jos a cutiei craniene. 2. Adj. Care aparține occipitalului (1), care se referă la occipital. ◊ Lobul occipital = lobul posterior al creierului, unde sunt localizați centrii vederii. Orificiul occipital = orificiul circular din osul occipital, prin care trec măduva spinării și nervii spinali. – Din fr. occipital.

OCCIPÚT, occiputuri, s. n. Proeminență osoasă situată în partea posterioară și inferioară a craniului, care este legată de vertebrele gâtului. – Din fr., lat. occiput.

OCEÁNIC, -Ă, oceanici, -ce, adj. 1. Care aparține oceanului, privitor la ocean; care trăiește în ocean. 2. Asemănător cu oceanul, ca de ocean. – Din fr. océanique, lat. oceanicus.

OCEANICULTÚRĂ, oceaniculturi, s. f. Maricultură. – Ocean + [mari]cultură.

OCEANÍDĂ, oceanide, s. f. Nimfă a mării, în mitologia greacă. – Din fr. océanide.

OCEANOGRÁF, -Ă, oceanografi, -e, s. m. și f. Specialist în oceanografie. – Din fr. océanographe.

OCEANOGRÁFIC, -Ă, oceanografici, -ce, adj. Care aparține oceanografiei, privitor la oceanografie. – Din fr. océanographique.

OCEANOGRAFÍE s. f. Ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul fenomenelor fizice și chimice din oceane și din mări și al reliefului și structurii fundului oceanelor și al mărilor; oceanologie. ♦ Știință care se ocupă cu studiul influenței mediului marin asupra florei și a faunei marine de la diferite adâncimi. – Din fr. océanographie.

OCEANOLÓG, -Ă, oceanologi, -ge, s. m. și f. Specialist în oceanologie. – Din germ. Ozeanolog.