Toate definitiile
JUSTIFICAȚIÚNE s. f. v. justificație.
JUSTIȚIÁBIL, -Ă, justițiabili, -e, s. m. și f. Persoană care apare ca parte într-un proces, care trebuie să răspundă înaintea instanțelor judecătorești. [Pr.: -ți-a-] – Din fr. justiciable.
JUSTIȚIÁL, -Ă, justițiali, -e, adj. (Livr.) De justiție, al justiției. [Pr.: -ți-al] – Din fr. justiciel.
JUSTIȚIÁR, -Ă, justițiari, -e, adj. Care face dreptate, care urmărește să facă dreptate. [Pr.: -ți-ar] – Din fr. justicier.
JUSTÍȚIE s. f. 1. Totalitatea organelor de jurisdicție dintr-un stat; ansamblul legilor și al instanțelor judecătorești; sistemul de funcționare a acestor instanțe. 2. Una dintre formele fundamentale ale activității statului, care constă în judecarea pricinilor civile sau penale și în aplicarea pedepselor prevăzute de lege. ◊ Expr. A chema (sau a se prezenta) în fața justiției = a cita (sau a se prezenta) la judecată. 3. Dreptate, echitate. – Din fr. justice, lat. justitia.
JUVAIÉR s. n. v. giuvaier.
JUVÁLĂ s. f. v. jigală.
JUVẮȚ, juvețe, s. n. Laț la capătul unei funii; ștreang. [Pl. și: juvățuri] – Din ucr. žyvec.
JUVÉLNIC, juvelnice, s. n. (Reg.) 1. Construcție de scânduri, nuiele sau stuf, folosită pentru păstrarea peștelui viu în apă. 2. Unealtă de pescuit confecționată din plasă sau din nuiele, în formă de coș sau sac. – Et. nec.
JUVENÍL, -Ă, juvenili, -e, adj. Care aparține tinereții; tineresc. – Din fr. juvénile, lat. juvenilis.
JUVENILITÁTE s. f. (Rar) Caracter juvenil. – Din fr. juvénilité.
JUVÉTE, juveți, s. m. Nume generic dat peștilor mărunți. ◊ (Fam.) Epitet dat oltenilor. – Et. nec.
JUXTALINEÁRĂ, juxtalineare, adj.f. (În sintagma) Traducere juxtalineară = traducere literală a unui text, cu reproducerea paralelă a textului original. [Pr.: -ne-a-. – Var.: juxtaliniáră adj.f.] – Din fr. juxtalinéaire.
JUXTALINIÁRĂ adj.f. v. juxtalineară.
JUXTAPOZÍȚIE, juxtapoziții, s. f. (Rar) Juxtapunere. – Din fr. juxtaposition.
JUXTAPÚNE, juxtapún, vb. III. Tranz. A pune mai multe obiecte alături, unul lângă altul; a alătura. ◊ Refl. și tranz. (Gram.) A (se) îmbina prin juxtapunere. – Din fr. juxtaposer (după pune).
JUXTAPÚNERE, juxtapuneri, s. f. Acțiunea de a juxtapune și rezultatul ei; alăturare, juxtapoziție. ◊ (Gram.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcătuitoare ale unei propoziții sau fraze, care constă în simpla lor alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură; parataxă. – V. juxtapune.
JUXTAPÚS, -Ă, juxtapuși, -se, adj. Pus alături unul de altul; alăturat. ◊ (Gram.) Legat prin juxtapunere; paratactic. – V. juxtapune.
JÚXTĂ, juxte, s. f. Traducere juxtalineară a textelor grecești și latinești. [Var.: iuxtă s. f.] – Din lat. juxta „aproape, lângă”. Cf. juxta[lineară].