Toate definitiile
JÚDE, juzi, s. m. 1. (În vechea organizare a țărilor românești) Demnitar cu atribuții judecătorești și administrative; stăpân de rumâni. ♦ Principe, cneaz. 2. (În vechea organizare a Țării Românești) Țăran devenit liber după răscumpararea din rumânie. 3. Cârmuitor și judecător al mai multor sălașe de țigani. 4. (Înv.) Judecător (1). 5. (Reg.; ieșit din uz) Primar. [Var.: (2) júdec, pl. judeci, s. m.] – Lat. judex, -icis.
JÚDEC, judeci, s. m. V. jude.
JUDECÁ, júdec, vb. I. 1. Tranz. A-și forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare împrejurarile, urmările etc.; a discerne, a chibzui. 2. Tranz. A aprecia, a prețui, a califica. ♦ A considera, a socoti drept... 3. Tranz. și refl. (recipr.) A (se) critica, a (se) condamna, a (se) mustra. 4. Tranz. A examina o cauză sau o persoană în calitate de judecător și a da o hotărâre judiciară; p. ext. a hotărî, a decide ca arbitru, a soluționa un litigiu. ◊ Lucru judecat = caz asupra căruia s-a dat o hotărâre judiciară definitivă. ♦ Refl. recipr. A fi în proces, în litigiu cu cineva. – Lat. judicare.
JUDECÁRE, judecări, s. f. Acțiunea de a (se) judeca și rezultatul ei; părere sau judecată formată asupra cuiva sau a ceva. – V. judeca.
JUDECÁTĂ, judecăți, s. f. 1. Facultatea (1) de a gândi logic; rațiune, inteligență, gândire. ◊ Loc. adj. și adv. Cu judecată = cu bun-simț, cu tact; serios, temeinic. ♦ Părere, idee, socoteală. 2. Formă logică fundamentală exprimată printr-o propoziție în care se afirmă sau se neagă ceva. 3. Acțiunea de a judeca (4); dezbatere judiciară; proces, județ (I, 3); soluție dată într-un litigiu. ◊ Loc. vb. A face judecată = a judeca. ◊ Expr. A da (sau a trage, a chema, a trimite etc. în ori la) judecată = a intenta cuiva un proces, a chema în fața justiției. (În unele religii) Judecata de apoi = judecată divină la care Dumnezeu va chema pe toți oamenii, la sfârșitul lumii, pentru a le hotărî soarta (fericirea sau osânda veșnică). – Lat. judicata (pl. lui judicatum).
JUDECĂTÓR, -OÁRE, judecători, -oare, s. m. și f. 1. Funcționar de stat, numit sau ales, care soluționează pe calea justiției procesele prin pronunțarea unei hotărâri; județ (I, 2), jude (4). 2. Persoană solicitată să-și spună părerea într-o chestiune în vederea stabilirii adevărului. ♦ (Sport) Arbitru. – Judeca + suf. -ător.
JUDECĂTORÁȘ, judecătorași, s. m. Diminutiv al lui judecător; judecător obscur, fără însemnătate. – Judecător + suf. -aș.
JUDECĂTOREÁSĂ, judecătorese, s. f. (Rar) Soția judecătorului. – Judecător + suf. -easă.
JUDECĂTORÉSC, -EÁSCĂ, judecătorești, adj. Judiciar. – Judecător + suf. -esc.
JUDECĂTORÍE, judecătorii, s. f. Instituție judecătorească având competența de a soluționa (în primă sau în ultimă instanță) anumite pricini prevazute de lege; clădire unde se află sediul acestei instanțe. ♦ Autoritate judiciară. – Judecător + suf. -ie.
JUDECÍ, judecesc, vb. IV. Tranz. și refl. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) A (se) elibera din rumânie, a (se) transforma în țăran liber. – Din judec.
JUDECÍRE s. f. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Acțiunea de a (se) judeci. – V. judeci.
JUDÉȚ, (I, 1, 2) județi, s. m., (I, 3, 4, II) județe, s. n. I. 1. S. m. (În vechea organizare a Țării Românești) Denumire dată cârmuitorului unui oraș; primar. 2. S. m. (Învechit și regional) Judecător (1). 3. S. n. Judecată (3). 4. S. n. (Înv.; în religia creștină) Judecata de apoi. II. S. n. 1. (În vechea organizare a Țării Românești) Împărțire administrativ-teritorială, corespunzătoare ținutului în Moldova. 2. Unitate administrativ-teritorială, în România, în componența căreia intră mai multe orașe și comune. – Lat. judicium.
JUDEȚEÁN, -Ă, județeni, -e, adj. Care aparține unui județ (II), privitor la un județ. – Județ + suf. -ean.
JUDICIÁR, -Ă, judiciari, -e, adj. 1. Care ține de justiție, privitor la justiție; judecătoresc. ◊ Cronică judiciară = dare de seamă asupra proceselor și dezbaterilor care au loc înaintea justiției. 2. Făcut prin autoritatea justiției. [Pr.: -ci-ar] – Din fr. judiciaire, lat. judiciarius.
JUDICIÓS, -OÁSĂ, judicioși, -oase, adj. Care judecă cu pătrundere și cu discernământ; înțelept. ♦ (Despre acțiuni, idei etc.) Bine gândit, chibzuit, socotit. [Pr.: -ci-os] – Din fr. judicieux.
JUDICIOZITÁTE, judiciozități, s. f. Calitatea de a fi judicios; cumpănire justă a lucrurilor; chibzuință. [Pr.: -ci-o-] – Judicios + suf. -itate.
JÚDO s. n. Sport originar din Japonia, asemănător cu jiu-jitsul, dar cu unele trăsături caracteristice (eliminarea loviturilor). [Pr.: giudo] – Din fr. judo.
JUDOCÁN, judocani, s. m. Sportiv care practică judo. [Pr.: giudocan] – După fr. judoka.
JUG, juguri, s. n. 1. Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. sau, în unele țări, se fixează de coarnele lor. ◊ Expr. A trage la jug = a) a trage carul, căruța, plugul etc.; b) fig. (despre oameni) a munci din greu, peste puteri. ♦ Muncă grea, neplăcută; robie, tiranie. 2. Jujeu. ♦ Colac de lemn îmbrăcat în piele care se pune uneori la gâtul cailor și prin care se trec hamurile. 3. Piesă în formă de cadru sau de inel, care servește la susținerea altor piese ale unei mașini sau ale unei unelte. ♦ Grindă sau riglă de lemn folosită la construcția acoperișurilor. 4. Parte componentă a circuitului magnetic al unui aparat sau al unei mașini electrice, care nu are înfășurări electrice. – Lat. jugum.
JUGÁN, jugani, s. m. (Reg.) Armăsar sau taur castrat, folosit la muncă. – Et. nec. Cf. jug.
JUGÁSTRU, jugaștri, s. m. Arbore de lemn alb și tare, înalt până la 15 m, cu scoarța roșiatică, cu frunze palmate și cu flori verzi, care crește în regiunile de câmpie și de dealuri (Acer campestre). – Lat. *jugaster (< jugum „jug”).
JUGĂNÁR, jugănari, s. m. (Pop.) Persoană care castrează animalele. Jugăni + suf. -ar.
JUGĂNÁȘ, jugănași, s. m. (Reg.) Diminutiv al lui jugan; jugănel. – Jugan + suf. -aș.
JUGĂNÉL, jugănei, s. m. (Reg.) Jugănaș. Jugan + suf. -el.
JUGĂNÍ, jugănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A castra. – Cf. jugan.
JUGĂNÍRE s. f. (Pop.) Acțiunea de a jugăni; castrare. – V. jugăni.
JUGĂNÍT, jugăniți, adj. (Pop.) Castrat. – V. jugăni.
JÚGĂR s. n. v. iugăr.
JUGĂRÍT s. n. Taxă care se plătea pentru un car de lemne cărate din pădure. ♦ Loc la ieșirea din pădure unde se plătea această taxă. – Jug + suf. -ărit.