Toate definitiile

JURÍDIC, -Ă, juridici, -ce, adj. Care ține de drept, privitor la drept. ◊ Persoană juridică = organizație cu patrimoniu propriu și administrație de sine stătătoare, care se bucură de capacitatea de a avea drepturi și obligații. – Din fr. juridique, lat. juridicus.

JURIDICÉȘTE adv. Din punct de vedere juridic. – Juridic + suf. -ește.

JURISCONSÚLT, -Ă, jurisconsulți, -te, s. m. și f. Specialist în științele juridice, de mare autoritate, care este consultat în problemele dificile de drept. – Din fr. jurisconsulte, lat. jurisconsultus.

JURISDÍCȚIE, jurisdicții, s. f. 1. Putere, competență de a judeca a unui judecător sau a unei instanțe. 2. Totalitatea instanțelor judecătorești de același grad. 3. Ansamblul organelor care au competența de a judeca pricini de aceeași categorie. 4. Teritoriu în care un judecător sau o instanță judecătorească își exercită puterea. – Din fr. juridiction, lat. jurisdictio.

JURISDICȚIONÁL, -Ă, jurisdicționali, -e, adj. (Rar) Care ține de jurisdicție, privitor la jurisdicție. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. jurisdictionnel (după jurisdicție).

JURISPRUDÉNȚĂ, jurisprudențe, s. f. 1. Totalitatea hotărârilor pronunțate de organele de jurisdicție într-un anumit domeniu; spec. ansamblu de decizii ale unui tribunal; felul în care judecă în mod obișnuit un tribunal un litigiu. 2. Știința dreptului. – Din fr. jurisprudence, lat. jurisprudentia.

JURISPRUDENȚIÁL, -Ă, jurisprudențiali, -e, adj. (Livr.) Care aparține jurisprudenței, de jurisprudență. [Pr.: -ți-al] – Din fr. jurisprudentiel.

JURÍST, -Ă, juriști, -ste, s. m. și f. Specialist în științele juridice. ◊ (Înv.) Student(ă) în drept. – Din fr. juriste, lat. jurista.

JÚRIU, jurii, s. n. 1. Comisie de specialiști desemnată pentru clasificarea candidaților sau a concurenților și pentru decernarea unor premii la examene, competiții sportive etc. 2. (În organizarea judecătorească a unor state) Totalitatea juraților¹ care intră în componența curților cu juri. – Din fr. jury.

JURNÁDĂ, jurnade, s. f. Haină cu mâneci lungi purtată sub armură în sec. XV. – Din fr. journade.

JURNÁL, jurnale, s. n. 1. Publicație periodică având apariție zilnică; ziar, gazetă. 2. (De obicei în sintagma jurnal de modă) Publicație periodică în care se dau desene și tipare de îmbrăcăminte și accesorii. 3. Însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate, de obicei, de viața sa; însemnări zilnice ale unor observații științifice. ◊ Jurnal de călătorie = relatare în scris, zi de zi, a unei călătorii. Jurnal de bord = registru în care se consemnează cronologic faptele survenite în timpul călătoriei unei nave. Jurnalul acțiunilor de luptă = document militar în care sunt descrise zilnic pregătirea și desfășurarea acțiunilor de luptă. 4. (Ieșit din uz) Emisiune de radio și televiziune sau film de scurt metraj, rulat de obicei înaintea filmului artistic de lung metraj, care prezintă evenimente, știri, informații de strictă actualitate. 5. (Cont.) Registru în care sunt înscrise cronologic operațiile bănești, evenimentele supuse evidenței etc. – Din fr. journal.

JURNALIÉR, -Ă, jurnalieri, -e, adj. (Franțuzism) Cotidian, zilnic. [Pr.: -li-er] – Din fr. journalier.

JURNALÍSM s. n. Ziaristică, gazetărie, publicistică. – Din fr. journalisme.

JURNALÍST, -Ă, jurnaliști, -ste, s. m. și f. 1. Ziarist(ă), gazetar(ă). 2. Vânzător de ziare. – Din fr. journaliste.

JURNALÍSTIC, -Ă, jurnalistici, -ce, adj. Care ține de presă, privitor la presă; ziaristic, gazetăresc. – Din fr. journalistique.

JURNALÍSTICĂ s. f. Ziaristică, gazetărie; (rar; cu sens colectiv) ziare, reviste. – Din germ. Journalistik.

JURUBÍȚĂ, jurubițe, s. f. Scul mic din fire textile înfășurate în spire de o anumită lungime, constituind unități de măsură în filatură. – Jirebie¹ + suf. -iță.

JURUÍ¹, juruiesc, vb. IV. Tranz. (Înv și reg.) A făgădui, a promite în mod solemn. ◊ A făgădui ca soț (sau soție). ◊ Refl. A se lega prin jurământ. – Din magh. gyürüzni „a logodi”.

JURUÍ², juruiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face să se rotească, să se învârtească în cercuri. – Jur² + suf. -ui.

JURUÍNȚĂ, juruințe s. f. (Înv și reg.) Făgăduială solemnă, jurământ. [Pl. și: juruinți] – Jurui¹ + suf. -ință.

JURUÍT, -Ă, juruiți, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Înv. și reg.) Care este făgăduit, promis; făgăduit ca soț (sau soție). 2. S. f. (Reg.) Făgăduială, promisiune; (concr.) lucru promis. – V. jurui¹.

JUST, -Ă, juști, -ste, adj. (Adesea adverbial) 1. Conform cu adevărul sau cu echitatea; drept, adevărat, echitabil. ◊ (Despre oameni) Care acționează și judecă în conformitate cu dreptatea. ◊ Fundat, legitim, legal. 2. Potrivit², corespunzător. – Din fr. juste.

JUSTÉȚĂ s. f. v. justețe.

JUSTÉȚE s. f. Însușirea a ceea ce este just (1); adevăr, dreptate. ◊ Precizie, exactitate. [Var.: justéță s. f.] – Din fr. justesse.

JUSTIFICÁ, justífic, vb. I. 1. Tranz. A arăta că ceva este just (1), legitim, a demonstra justețea unui lucru; a îndreptăți; a motiva. 2. Refl. A da explicații cu privire la o atitudine, o acțiune etc; a se dezvinovăți. 3. Tranz. A dovedi întrebuințarea legală a unor sume de bani, a unor materiale etc. – Din lat. justificare, fr. justifier.

JUSTIFICÁBIL, -Ă, justificabili, -e, adj. Care poate fi justificat, motivat. – Justifica + suf. -bil. Cf. fr. justifiable.

JUSTIFICÁRE, justificări, s. f. Acțiunea de a (se) justifica și rezultatul ei; justificație, îndreptățire, motivare. – V. justifica.

JUSTIFICÁT, -Ă, justificați, -te, adj. Dovedit ca just (1), îndreptățit, legitim. – V. justifica.

JUSTIFICATÍV, -Ă, justificativi, -e, adj. Care servește pentru a justifica ceva. – Din fr. justificatif.

JUSTIFICÁȚIE, justificații, s. f. Justificare. [Var.: justificațiúne s. f.] – Din fr. justification, lat. justificatio, -onis.