Toate definitiile

oțél n., pl. urĭ ca marfă (vsl. ocelŭ și ocelĭ, oțel; sîrb. ocilo, cute, arcer, și ocilj, oțel; ceh. ocel; ung. acél, d. ven. azzale. V. acioaĭe). Fer combinat cu puțin cărbune și care devine foarte dur pin [!] călire. El e maĭ ușor, maĭ maleabil și maĭ dur de cît [!] feru [!] și sfărămicĭos. Frîntura luĭ prezentă [!] niște grăunțe maĭ micĭ. Din el se fac cuțite, brice, foarfece, capace de ceasornice, tunurĭ, puștĭ, săbiĭ, penițe ș. a. Fig. Braț de oțel, braț foarte robust. Pl. Oțele, mecanizmu [!] unde ĭa foc cartușu´n pușcă. A pune mîna pe oțele, a pune mîna pe arme. V. criță.

oțéle (înv.) s. n. pl.