Toate definitiile
OMENÍE s. f. Complex de calități alese, proprii unei persoane; purtare blândă, înțelegătoare; atitudine cuviincioasă, respectuoasă. ◊ Loc. adj. De omenie = bun, cumsecade; ospitalier; cinstit. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) omenie = lipsit de onestitate; (în mod) inuman, (în mod) nemilos. Cu omenie = binevoitor, afabil, cu bunăvoință; (în mod) cinstit, corect. ◊ Expr. (Reg.) A învăța (pe cineva) omenie = a pedepsi sau a certa (pe cineva) pentru a cuminți. A ști (la) omenie sau a ști ce-i omenia = a se arăta blând și înțelegător (față de cineva). ♦ Reputație bună; renume, cinste. – Om + suf. -ie.
OMENÍE s. umanitate, (pop. şi fam.) suflet, (înv.) omenire. (Om lipsit de ~.)
Omenie ≠ neomenie
omeníe f. (d. oamenĭ. V. omagiŭ). Bună creștere, bună cuviință, umanitate, afabilitate, politeță, blîndeță, milă: a te purta cu omenie. Om de omenie, om bine educat, amabil, milos.