Toate definitiile

OBLẤNC, oblâncuri, s. n. Partea de dinainte a șeii, mai ridicată și încovoiată. – Din sl. oblonkŭ.

oblînc (oblấncuri), s. n. – Partea de dinaintea șeii, mai ridicată și încovoiată. – Mr. blîncu, megl. ublonc. Sl. obląku, din laku „arc” (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 220; Conev 73; Vasmer, II, 241), cf. bg. oblăk, sb., cr., rus. obluk, slov. oblok, ceh. oblouk, pol. obłęk. Este dublet al lui obloc, s. n. (Trans., fereastră), din cr., slov. oblok, prin intermediul mag. ablak. – Cf. oblon.

oblî́nc n., pl. urĭ și e (vest. oblonkŭ, oblînc, d. lonkŭ, arc [d. lenšti-lenkon, a încovoĭa]; sîrb. óblûk, rus. oblúk, pol. oblak). Arcada din apoĭ [!] a șeleĭ. (Se zice și despre cea din ainte [!]). V. cĭochină.

oblấnc (o-blânc) s. n., pl. oblấncuri