Toate definitiile

USTURÁ, pers. 3 ústură, vb. I. Tranz. A provoca cuiva o senzație dureroasă de înțepătură, de urzicare sau de arsură. ♦ Fig. A provoca cuiva o durere fizică sau morală; a lovi, a îndurera. – Lat. ustulare.

usturá (-r, -át), vb. – A provoca cuiva o senzație dureroasă de înțepătură, de urzicare sau de arsură. – Mr. ustur, istr. usturu. Lat. ūstŭlāre (Densusianu, Rom., XXXIII, 288; Pușcariu 1845; REW 9097), cf. usca și it. ustolare (cors. usciá, logud. usciare), v. sp. uslar (Bierzo asturar). – Der. usturător, adj. (caustic, care ustură, picant); usturătură, s. f. (înțepătură, mîncărime, usturime); usturime, s. f. (senzație de arsură, de mîncărime); usturos, adj. (picant); usturoi (var. Trans. ustunoi), adj. (care ustură, plantă Alium sativum); usturoiță, s. f. (plantă cruciferă cu miros de usturoi, Alliaria officinalis).

usturá (a ~) vb., ind. prez. 3 ústură

ústur, a -á v. tr. (lat. ústulo, -áre, a arde [v. tr.]. Cp. cu scutur, tremur, vîntur). Îs caustic, îs ardeĭat, cauzez usturime (la limbă, la o rană): uniĭ ardeĭ ustură, acidu fenic ustură. V. refl. Simt usturime: mă ustură limba și buzele de borșu luĭ badea Ion. Fig. Urzic, pișc, înțep: vorba ceĭa l-a usturat răŭ.