Toate definitiile
ÚNIC adj. 1. v. singur. 2. v. solitar. 3. incomparabil, inconfundabil, inegalabil, inimitabil, neasemănat, neasemuit, necomparabil, neegalabil, neîntrecut, (rar) neajuns, (înv.) neurmat. (O voce ~; însuşiri ~e.) 4. v. extraordinar.
ÚNIC, -Ă adj. 1. Singur, într-un singur exemplar; numai unul. 2. Excepțional, fără seamăn, incomparabil. [Cf. lat. unicus, fr. unique].
ÚNIC, -Ă, unici, -ce, adj. 1. Care este unul singur, numai unul în genul, de felul său. 2. Care nu poate fi asemănat cu nimic (datorită însușirilor sale excepționale); excepțional, incomparabil. [Acc. și: uníc] – Din lat. unicus, fr. unique.
Unic ≠ general, multiplu
ÚNIC, -Ă adj. 1. singur, într-un exemplar; numai unul. 2. excepțional, fără seamăn, incomparabil. (< fr. unique, lat. unicus)
únic adj. m., pl. únici; f. únică, pl. únice
*únic, -ă adj. (lat. únicus). Singur: fiŭ unic, exemplar unic. Incomparabil, fără seamăn: un talent unic. – Fals uníc (după fr.).
ÚNIC, -Ă, unici, -ce, adj. 1. Care este unul singur, numai unul în genul, de felul său. 2. Care nu poate fi asemănat cu nimic (datorită însușirilor sale excepționale); excepțional, incomparabil. [Acc. și: uníc] – Din lat. unicus, fr. unique.
Unic ≠ general, multiplu
ÚNIC adj. 1. v. singur. 2. v. solitar. 3. incomparabil, inconfundabil, inegalabil, inimitabil, neasemănat, neasemuit, necomparabil, neegalabil, neîntrecut, (rar) neajuns, (înv.) neurmat. (O voce ~; însuşiri ~e.) 4. v. extraordinar.
ÚNIC, -Ă adj. 1. Singur, într-un singur exemplar; numai unul. 2. Excepțional, fără seamăn, incomparabil. [Cf. lat. unicus, fr. unique].
ÚNIC, -Ă adj. 1. singur, într-un exemplar; numai unul. 2. excepțional, fără seamăn, incomparabil. (< fr. unique, lat. unicus)
*únic, -ă adj. (lat. únicus). Singur: fiŭ unic, exemplar unic. Incomparabil, fără seamăn: un talent unic. – Fals uníc (după fr.).