Toate definitiile

R s. m. invar. A douăzeci și una literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană sonantă lichidă (3) vibrantă (1) dentală). [Pr.: re].

r¹ (literă) [cit. er / re / rî] s. m. / s. n., pl. r / r-uri

r² (sunet) [cit. rî] s. m., pl. r

R s. m. invar. A nouăsprezecea^[1] literă a alfabetului, numită „re”, și sunetul corespunzător.

r m. A opt-spre-zecea literă a alfabetuluĭ. Reprezentă [!] un sunet care se produce pin [!] vibrarea vîrfuluĭ limbiĭ, maĭ mult orĭ maĭ puțin identic cu sunetu pe care-l produce pelea [!] întinsă a darabaneĭ cînd o facĭ să vibreze făcînd să sară pe ĭa [!] vîrfu degetuluĭ. Copiiĭ pînă la 3 anĭ nu-l pot pronunța și-l înlocuĭesc cu l, ŭ saŭ î saŭ chear [!] gh. Francejiiĭ de nord și Germaniĭ de nord nu-l pronunță cu vîrfu limbiĭ, ci cu rădăcina limbiĭ, vecin cu sunetu h, cu alte cuvinte un sunet hîrîit și urît. Tot așa și Jidaniĭ aŭ un r hîrîit care displace Românuluĭ. Pintre [!] Româniĭ adulțĭ aceĭa care hîrîĭe îs foarte rarĭ, de ordinar orășenĭ și extrem de rarĭ țăranĭ ! – Chinejiĭ, neavînd r, îl înlocuĭesc cu l. Eĭ zic Fulanțu (din Franța, îld. Francia) cum zic Turciĭ tulumba, din it. tromba. Dar Turciĭ, ca și Unguriĭ, aŭ r. Slaviĭ și Greciĭ aŭ și eĭ r vibrant și limpede. Italieniĭ, Spanioliĭ și Portughejiĭ aŭ un r foarte puternic. Englejiĭ, deși îl scriŭ, de multe orĭ nu-l maĭ pronunță.