Toate definitiile

pîntéce (pîntece), s. n. – Abdomen, burtă. – Var. pîntec, pîntic(e). Mr. pîntic(ă), pîntițe, megl. pǫntiți. Lat. pantĭcem (Diez, I, 302; Pușcariu 1321; Candrea-Dens., 1392; REW 6207), cf. it. pancia (calabr. pántici), prov. pansa, fr. panse, cat. panxa, sp. panza, port. pança, alb. plëndes (Philippide, II, 650). Uz general, rar în Munt. (ALR, I, 42). – Der. pîntecare (var. pîntecăr(a)ie), s. f. (diaree); pîntecos (mr. pînticos), adj. (cu burta mare), poate direct din lat. pantĭcōsus (Pușcariu 1322; Candrea-Dens., 1393). Cf. spinteca.

PẤNTECE, pântece, s. n.1. Parte a corpului, la om și la animale, situată între torace și bazin, formată dintr-o cavitate în care se află stomacul, intestinele, organele de reproducere etc.; abdomen, burtă, foale, vintre. ◊ Expr. Parcă are oase în pântece, se spune despre cineva care se apleacă foarte greu. A fi cu pântecele la gură = a fi însărcinată. 2. Stomac. ◊ Expr. Cu pântecele lipit de coaste = foarte flămând sau foarte slab. A se închina pântecului = a fi peste măsură de lacom, a trăi numai pentru mâncare. 3. Uter. ◊ Loc. adv. Din pântecele mamei = înainte de a se naște. ◊ Expr. A lua (sau a avea, a purta) în pântece = a rămâne sau a fi însărcinată. A trăi (sau a fi, a se simți) ca în pântecele mamei = a se simți foarte bine și în siguranță. 4. Fig. Partea dinăuntru a unui obiect, a unei încăperi etc.; interior, adâncime. 5. Fig. Partea bombată, ieșită în afară, a unor obiecte; interiorul acestor părți. [Var.: pấntec s. n.] – Lat. pantex, -ticis.

PÂNTECE s. v. abdomen.

PÂNTECE s. v. inimă, interior, mitră, stomac, suflet, uter.

pî́ntece n., pl. tot așa, ca și nume (lat. pántex, pánticis m., pîntece, it. páncia, pánza, pv. pansa, fr. panse, cat. panxa, sp. panza, pg. pança. V. panțîr, spintec). Burtă, abdomen, acea parte a corpuluĭ care conține stomahu [!] și intestinele. Stomah: nu vîrî atîta mîncare în pîntece. Unflătură [!] ca un pîntece, burtă, bîrdan: tabla asta face pîntece. Interior, adîncime: pîntecele pămîntuluĭ. Fig. Apetit de mîncare, lăcomie: un om dedat pînteceluĭ. Lăcomie, apetit în general: pîntecele demagogilor. – În vest pîntec, pl. e.

!pấntec/pấntece (pop.) s. n., pl. pấntece

pấntece v. pấntec