Toate definitiile
PUSTÍU, -ÍE, (I) pustiuri, s. n., (II) pustii, adj. I. S. n. 1. Regiune sălbatică, lipsită de vegetație și de populație; spec. întindere vastă și plană de teren lipsită de vegetație și nepopulată, acoperită cu nisip; deșert. ◊ Loc. adv. În pustiu = în zadar, degeaba. A pustiu = a jale, a moarte, prevestind moartea. ◊ Expr. A fluiera în (sau a) pustiu = a fluiera în semn de neizbândă, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă. Ducă-se pe pustiu (sau pe pustii) = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba; (eufemistic) diavolul, dracul. 2. Fig. Singurătate apăsătoare pe care o simte cineva; plictiseală; mâhnire, supărare, durere. II. Adj. 1. (Despre locuri, ținuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetație și fără populație. ♦ Aflat în paragină, în ruină; părăsit. ♦ (Substantivat; înv. și pop., în imprecații) Blestemat, afurisit. 2. În care nu se află nimeni (și nimic). Cameră pustie. 3. Fig. Singur, părăsit, copleșit de o singurătate apăsătoare; stingher; deznădăjduit. [Var.: (pop.) pustíe s. f.] – Din bg. pustinja.
PUSTÍU adj. v. deşert, gol, nepăzit, nesupravegheat, vid.
PUSTÍU adj., s. 1. adj. deşert, gol, necultivat, sălbatic, vid, (înv. şi reg.) săcret, (înv.) puştiicios, pustiit. (Un loc, un ţinut ~.) 2. s. v. deşert. 3. s. v. pustietate. 4. adj. v. nelocuit. 5. adj. v. neumblat. 6. adj. părăsit. 7. adj. singur, stingher. (A rămas ~ pe lume.)
PUSTÍU adj., s. v. afurisit, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos.
Pustiu ≠ aglomerat, arhiplin, populat
pustíu (pustíe), adj. – 1. Deșert, gol. – 2. Părăsit, nepopulat. – 3. Nefericit, amărît. – 4. (S. n.) Deșert, loc necultivat. – Megl. pust. Sl. pustŭ, pustynĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Tiktin; Conev 40). Pentru sensul de imprecație, cf. ngr. ἔρημο (Graur, BL, VI, 168). – Der. pustie, s. f. (deșert, loc neîngrijit; nume popular pentru diavol), în loc de înv. pustinie ‹ sl. pustynĭ; pustă, s. f. (teren agricol, cîmpia Ungariei), din mag. puszta, cu aceeași proveniență; pustietate, s. f. (deșert, regiune necultivată și nelocuită); pustii, vb. (a devasta, a transforma în deșert; vb., refl., a deveni deșert); pustiitor (var. pustiicios), adj. (distrugător); pustiiciune, s. f. (înv., devastare, distrugere); pustnic, s. m. (sihastru, anahoret), din sl. pustynĭnikŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 755; Tiktin; Conev 109), poate confundat cu sl. postĭnikŭ „postitor”; pustnicesc, adj. (de sihastru); pustnici, vb. (a trăi ca un pustnic); pustnicie, s. f. (sihăstrie). – Din rom. provine mag. posztia (Edelspacher 21).
pustíŭ, -íe adj. (d. pustie, s. f.). Deșert, loc fără oamenĭ saŭ fără animale saŭ fără vegetațiune: regiune pustie. S. n., pl. urĭ. Pustie, pustietate, deșert: pustiu Sahareĭ. A striga în pustiŭ, a vorbi în deșert, a nu fi ascultat de nimenĭ. A lătra, a urla a pustiŭ, a prezice pustiu saŭ a da semn că e pustiŭ lătrînd orĭ urlînd sinistru. – Vechĭ pustiiu și pustiñŭ.
pustíu1 adj. m., f. pustíe; pl. m. și f. pustíi, art. m. pustíii (-ti-ii), f. pustíile (-ti-i-)
pustíu2 s. n., art. pustíul; pl. pustíuri
PUSTÍU adj., s. v. afurisit, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos.
PUSTÍU, -ÍE, (I) pustiuri, s. n., (II) pustii, adj. I. S. n. 1. Regiune sălbatică, lipsită de vegetație și de populație; spec. întindere vastă și plană de teren lipsită de vegetație și nepopulată, acoperită cu nisip; deșert. ◊ Loc. adv. În pustiu = în zadar, degeaba. A pustiu = a jale, a moarte, prevestind moartea. ◊ Expr. A fluiera în (sau a) pustiu = a fluiera în semn de neizbândă, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă. Ducă-se pe pustiu (sau pe pustii) = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba; (eufemistic) diavolul, dracul. 2. Fig. Singurătate apăsătoare pe care o simte cineva; plictiseală; mâhnire, supărare, durere. II. Adj. 1. (Despre locuri, ținuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetație și fără populație. ♦ Aflat în paragină, în ruină; părăsit. ♦ (Substantivat; înv. și pop., în imprecații) Blestemat, afurisit. 2. În care nu se află nimeni (și nimic). Cameră pustie. 3. Fig. Singur, părăsit, copleșit de o singurătate apăsătoare; stingher; deznădăjduit. [Var.: (pop.) pustíe s. f.] – Din bg. pustinja.
PUSTÍU adj., s. 1. adj. deşert, gol, necultivat, sălbatic, vid, (înv. şi reg.) săcret, (înv.) puştiicios, pustiit. (Un loc, un ţinut ~.) 2. s. v. deşert. 3. s. v. pustietate. 4. adj. v. nelocuit. 5. adj. v. neumblat. 6. adj. părăsit. 7. adj. singur, stingher. (A rămas ~ pe lume.)
pustíŭ, -íe adj. (d. pustie, s. f.). Deșert, loc fără oamenĭ saŭ fără animale saŭ fără vegetațiune: regiune pustie. S. n., pl. urĭ. Pustie, pustietate, deșert: pustiu Sahareĭ. A striga în pustiŭ, a vorbi în deșert, a nu fi ascultat de nimenĭ. A lătra, a urla a pustiŭ, a prezice pustiu saŭ a da semn că e pustiŭ lătrînd orĭ urlînd sinistru. – Vechĭ pustiiu și pustiñŭ.