Toate definitiile
PRÓPRIU, -IE, proprii, adj. 1. Care aparține în mod exclusiv cuiva; personal. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se dă unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de alte lucruri sau ființe din aceeași categorie și care se scrie cu inițială mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat. 4. (Despre cuvinte, despre termeni) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată. ◊ Expr. Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri) De bază, prim. – Din lat. proprius, fr. propre.
PRÓPRIU adj. 1. v. particular. 2. v. personal. 3. individual, particular, personal, (rar) subiectiv. (O viziune, o creaţie ~.) 4. v. caracteristic. 5. adecvat, bun, indicat, nimerit, potrivit. (Un teren ~ pentru înflorirea artelor.)
Propriu ≠ comun, figurat, impropriu, necaracteristic
PRÓPRIU, -IE adj. 1. Care aparține cuiva în mod exclusiv; personal. ◊ Amor propriu = sentiment al propriei demnități, conștiința valorii proprii. 2. Caracteristic, particular. 3. Indicat, bun pentru... 4. (Despre un cuvânt sau un termen) Care redă precis ideea de exprimat. ◊ Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri; op. figurat) Prim, de bază, natural. [Pron. -priu. / < lat. proprius, cf. fr. propre].
PRÓPRIU, -IE adj. 1. care aparține în mod exclusiv cuiva; personal. 2. caracteristic, particular. 3. care este bun, indicat pentru... 4. (despre cuvinte, stil etc.) care redă exact noțiunea sau ideea ce trebuie exprimată. ♦ ~-zis = de fapt; la drept vorbind. ♦ (despre sensuri) prim, de bază. (< lat. proprius, fr. propre)
própriu (próprie), adj. – Personal, specific. Fr. propre. – Der. impropriu, adj., din fr. impropre; proprietar (var. vulg. propietar), s. m., din fr. propriétaire; prop(r)ietăreasă, s. f. (stăpînă); prop(r)ietate, s. f., din fr. propriéte; improprietate, s. f., din fr. impropriéte; împrop(r)ietări, vb. (a se face proprietar; a da țăranilor proprietăți agricole). Toate var. fără r sînt vulgare.
*própriŭ, -ie adj. (lat. proprius). Al fie-căruĭa în parte, personal: fie-care ființă are caracterele sale propriĭ. Care e chear al persoaneĭ: a scrie cu propria sa mînă. Fără nicĭ o schimbare, exact: propriile luĭ vorbe. Convenabil, potrivit, bun: lemn propriŭ la construcțiunĭ, om propriŭ adacerilor. Nume propriŭ, personal (individual), în opoz. cu comun. Înțeles propriŭ, primitiv și natural, în opoz. cu figurat. Cuvînt propriŭ, expresiune proprie, care redă exact ideĭa. Astr. Mișcare proprie, mișcare reală a unuĭ astru, în opoz. cu aparență. Adv. În mod propriŭ: propriŭ vorbind, China propriŭ zisă. – Mulțĭ ignoranțĭ zic propiŭ, precum, din contra, zic proprice îld. propice.
própriu [priu pron. priu] (pro-priu) adj. m., art. própriul, pl. próprii, art. própriii (-pri-ii); f. próprie (-pri-e), art. própria (-pri-a), g.-d. art. própriei, pl. próprii, art. própriile (-pri-i-)
própriu-zís [priu pron. priu] (pro-priu-) adj. m., pl. própriu-zíși; f. própriu-zísă, pl. própriu-zíse
amór-própriu [priu pron. pryu] s. n., art. amórul-própriu (dar: amorul său propriu), g.-d. art. amórului-própriu