Toate definitiile

OZÓN s. n. Corp gazos de culoare albăstruie, cu miros caracteristic, a cărui moleculă se compune din trei atomi de oxigen, care se găsește în natură sau se poate obține prin descărcări electrice în aer și este folosit ca antiseptic și la sinteze organice. – Din fr. ozone.

OZÓN s.n. Formă alotropică a oxigenului, prezentată ca un gaz albăstrui cu miros puternic, care se găsește în atmosferă sau se obține prin descărcări electrice în aer. [< fr. ozone, cf. gr. ozein – a avea miros].

OZÓN s. n. gaz cu miros puternic, albăstrui, stare alotropică a oxigenului, care se găsește în atmosferă sau care se obține prin descărcări electrice în aer. (< fr. ozone)

*ozón n. (d. vgr. ózo, miros, emit miros). Chim. Oxigen cu treĭ atomĭ în moleculă în loc de doĭ. Acest gaz, în mică cantitate, pare incolor; dar văzut în mare cantitate, e de un albastru foarte frumos, și luĭ i se datorește coloarea [!] ceruluĭ. Această coloare albastră a luĭ se poate constata și privindu-l într´un tub lung de 2 metri. Are un miros pătrunzător care pare că-țĭ dă vĭață; 0ǀ100,000 din el în atmosferă, se simte după miros. În aeru de munte e maĭ mult ozon decît la șes. Puterea luĭ de oxidare e mult maĭ mare de cît a oxigenuluĭ ordinar. A fost descoperit la 1840 de Schönbein, profesor la universitatea din Basel (Elveția). Becquerel și Frémy aŭ probat că e o stare alotropică a oxigenuluĭ. La 0 grade oxigenu ozonizat comprimat încet pînă la 75 de atmosfere devine albastru indigo.

ozón s. n.; simb. O₃