Toate definitiile

OXIGÉN s. n. Element chimic gazos, incolor, inodor, insipid, care reprezintă o cincime din aerul atmosferic, fiind indispensabil în procesul respirației și al arderii, și care, în combinație cu hidrogenul, formează apa. – Din fr. oxygène.

OXIGÉN s.n. Corp simplu, gazos, inodor și incolor, care se găsește în proporție de aproximativ o cincime în atmosferă. [< fr. oxygène, cf. gr. oxys – acid, gennan – a naște].

OXIGÉN s. n. element chimic gazos, inodor, incolor și insipid, indispensabil respirației și arderii, o cincime din aerul atmosferic. (< fr. oxygène)

*oxigén n. (d. vgr. oxýs, acru, și gennáo, nasc). Chim. Un corp simplu gazos bivalent care formează partea respirabilă a aeruluĭ, favorizînd arderea. N´are gust, nicĭ coloare [!], nicĭ miros. E de doŭă felurĭ: oxigenu ordinar, cu 2 atomĭ în moléculă, și ozonu, cu 3 atomĭ în moleculă. E elementu cel maĭ răspîndit din natură, formînd a cincea parte din aeru atmosferic, cum a demonstrat maĭ întîĭ Lavoisier. Se combină cu cele maĭ multe corpurĭ simple, maĭ ales cu idrogenu [!], cu care formează apa, dintr´a căreĭ greutate 8 9 îs oxigen. Se crede că jumătate din globu terestru e compusă din oxigen. Fără el, nu se poate produce nicĭ respirațiunea, nicĭ arderea. A fost studiat de Pristley, Scheele (Suedez), Lavoisier, ĭar Pictet și Cailletet l-aŭ lichefăcut la -140° supt [!] 300 de atmosfere. Ferbe [!] la -181° și are o densitate de 1,10563. E întrebuințat în industrie la o mulțime de preparațiunĭ (acid sulfuric, alb de zinc ș. a.); căldura pe care o dezvoltă combinîndu-se cu idrogenu [!] e utilizată în suflătoru luĭ Deville și în lampa luĭ Drummond. E întrebuințat și în medicină.

oxigén s. n.; simb O