Toate definitiile
ONORÁR2 s. n. v. onorariu.
onorár (= onoráriu) s. n., pl. onorárii
ONORÁR, -Ă adj. (Rar; despre persoane) Care a încetat de a deține o funcție, dar își păstrează titlul și atribuțiile onorifice; onorific (2). // s.n. V. onorariu. [Var. onorariu, -ie adj. / cf. fr. honoraire].
2) onorár n., pl. e, și (rar) -áriŭ n. (lat. honorarium). Remunerațiune acordată unuĭ medic, unuĭ avocat, unuĭ profesor particular saŭ altora care exercită profesiunĭ libere. V. apuntament, leafă, salar, simbrie, cinste.
onorár (onorific) (înv.) adj. m., pl. onorári; f. onoráră, pl. onoráre
ONORÁR, -Ă adj. (Rar; despre persoane) Care a încetat de a deține o funcție, dar își păstrează titlul și atribuțiile onorifice; onorific (2). // s.n. V. onorariu. [Var. onorariu, -ie adj. / cf. fr. honoraire].
ONORÁR adj. v. onorific.
ONORÁR1, -Ă, onorari, -e, adj. (Înv.) Onorific. – Din fr. honoraire, lat. honorarius.
1) onorár, -ă adj. (lat. honorarius). De onoare, onorific, care nu e efectiv, ci numaĭ cu titlu (fără a funcționa saŭ funcționînd fără leafă dacă există): prezident onorar, funcțiune onorară. Fost, dar păstrînd încă titlu: profesor onorar (V. emerit). Adv. în mod onorar: a funcționa onorar.