Toate definitiile
OBRÁȚ, obrațe, s. n. (Înv. și reg.) Veche unitate de lungime, egală cu 26,76 metri; (astăzi) măsură de lungime (nedeterminată), de obicei mică. – Din sl. obratŭ „hotar”.
OBRÁŢ s. (înv.) trăsură. (~ul era o unitate de măsură agrară egală cu 6 prăjini.)
obráț, obráțe, s.n. (înv. și reg.) 1. loc (cu pomi) la poalele unui deal cu vii; marginea viei. 1. veche unitate de lungime, egală cu 26,76 m.
obráț (obráțe), s. n. – (Mold.) Teren care are o prăjină lățime și patru lungime. Sl. obratu „hotar”, din obratiti „a (se) vărsa, a se răsturna” (Cihac, II, 222; Tiktin; Conev 78). Probabil bazat pe capacitatea de a ara al unei perechi de boi, ca în sp. arada. – Der. obrație, s. f. (îngrăditură, loc îngrădit); obrăți, vb. (a parcela un teren); obrățește, adv. (în parcele de un obraț fiecare).
obráț n., pl. e și urĭ (vsl. obratŭ, limită d. obratiti din *ob-vratiti, a´nvîrti; bg. uvrat, 919 m.p., infl. de braț, brațe. V. vîrtej). O măsură agrară în care se´mparte un teren de cosit (în est 4 prăjinĭ fălceștĭ pătrate așezate una după alta). Pl. Marginile neplantate ale unei viĭ (numite în sud și obráție: via cu obrația eĭ). – Un ex. în Univ. 29 Maĭ 1939, 2, 5; cîĭniĭ (vagabonzĭ) vor veni de regulă pe obrațe, vor fi văzuțĭ și´mpușcațĭ (de vînător). Decĭ: „hat, cărare”. V. falce, postată.