Toate definitiile

OBIÉCT, obiecte, s. n. 1. Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuințare. ◊ Obiect al muncii = lucru sau complex de lucruri asupra cărora acționează omul în cadrul procesului de producție, direct sau cu ajutorul mijloacelor de muncă, pentru a le modifica potrivit nevoilor sale. Obiect de inventar = tot ceea ce este sau poate fi inventariat. 2. Element, materie asupra căreia e îndreptată gândirea, activitatea intelectuală a omului. ◊ Loc. adj. și adv. La obiect = (despre discursuri, expuneri etc.) în temă, fără divagații inutile. ♦ (Fil.) Ceea ce se află în afara eului; lucru care afectează simțurile noastre sau asupra căruia se îndreaptă gândirea noastră. ♦ Conținutul asupra căruia se îndreaptă cunoașterea; ceea ce este cunoscut. 3. Ceea ce formează materia unei discipline, disciplină de studiu; materie. 4. Scop, țintă, țel; obiectiv. 5. (Gram.; în sintagmele) Obiect direct = complement direct. Obiect indirect = complement indirect. – Din lat. obiectum, germ. Objekt.

OBIÉCT s. 1. v. lucru. 2. disciplină, materie, (înv.) învăţătură, matimă. (~ de învăţământ.) 3. v. scop. 4. v. complement.

OBIÉCT s. v. cauză, considerent, mobil, motiv, pricină, prilej, raţiune, temei.

OBIÉCT s.n. 1. Lucru; tot ceea ce poate fi perceput prin simțuri; (spec.) tot ceea ce se înfățișează vederii. 2. Tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului. ♦ Tot ceea ce formează materia unei științe, a unei discipline; disciplină de studiu. 3. Țintă, scop, țel. 4. Complement (direct sau indirect). [Pron. o-biect. / < lat. obiectum, cf. fr. objet].

obiéct (-biect) s. n., pl. obiécte

OBIÉCT s. n. 1. lucru, tot ceea ce poate fi perceput prin simțuri. ~ de inventar = mijloc de muncă de uz curent, parte din mijloacele circulante ale unei întreprinderi. 2. (ec.) ~ ul muncii = lucru asupra căruia acționează omul pentru a-l modifica potrivit nevoilor sale. 3. tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului; ceea ce formează materia unei științe, a unei discipline. 4. (fil.) realitatea exterioară subiectului (1); (spec.) ceea ce este dat în cunoaștere, conținutul obiectiv al cunoștințelor subiectului. 5. (fig.) țintă, scop, țel. 6. complement (direct sau indirect). (< lat. obiectum, germ. Objekt)

obiéct (obiécte), s. n. – Lucru. Lat. obiectum (sec. XIX). – Der. (din fr.) obiecta, vb.; obiectiv, s. n.; obiectiva, vb.; obiectivitate, s. f.; obiecți(un)e, s. f.

*obĭéct n., pl. e (mlat. objectum, s. n. d. objicere, ob-jectum, a arunca înainte. V. abject, pro- și sub-ĭéct, trec). Lucru, ceĭa ce se vede saŭ se simte: pe masă eraŭ măĭ [!] multe obĭecte, acolo nu eraŭ nicĭ obĭectele de prima necesitate. Fig. Ceĭa ce preocupă spiritu, scop, materie de lucrat, de studiat: medicina e obĭectu studiilor luĭ, obĭectu medicineĭ e conservarea sănătățiĭ. Subĭect, cauză: acest om e un obĭect de rîs, e obĭectu invidiiĭ lor. Fil. Ceĭa ce e afară din suflet (în opoz. cu subĭect). Gram. Complement drept, cuvînt la acuzativ (în opoz. cu subĭect).