Toate definitiile

NĂDÉJDE, nădejdi, s. f. Încredere sau convingere că ceea ce faci ori dorești se va realiza; speranță, nădăjduire; încredere în sprijinul, în ajutorul cuiva sau a ceva, certitudine că cineva sau ceva va fi favorabil, de ajutor. ◊ Loc. adj. De nădejde = în care poți avea toată încrederea. ◊ Loc. adv. De (sau cu) nădejde = așa cum trebuie, foarte bine; solid, temeinic. ◊ Loc. vb. A trage nădejde = a spera, a nădăjdui. ◊ Expr. În nădejdea... = în speranța..., bazându-se pe... A se lăsa în nădejdea (cuiva) = a conta (pe...), a se bizui (pe...). A-și pune (sau a avea) nădejdea (în cineva) = a se baza pe sprijinul (cuiva), a se încrede (în...). Slabă nădejde = puțin probabil, nesigur. ♦ (Concr.) Ceea ce dă încredere, certitudinea că se va realiza dorința cuiva. – Din sl. nadežda.

NĂDÉJDE s. 1. v. speranţă. 2. credinţă, speranţă, (rar) nădăjduire, (înv.) nădăjduinţă. (Nu şi-a pierdut ~ în mai bine.) 3. încredere, siguranţă. (Pot să am ~ în voi?)

Nădejde ≠ deznădejde

nădéjde (nădéjdi), s. f. – 1. Speranță. – 2. (Înv.) Așteptare. Sl. (bg.) nadežda (Miklosich, Lexicon, 401; Cihac, II, 208), cf. ceh. nadĕže. – Der. nădăjdui, vb. (a spera, a avea speranță); nădăi, vb. (Trans., a aștepta, a presimți, a prevedea), din sl. nadĕjati; nădăjduitor, adj. (care speră); desnădăjdui, vb. (a despera).

nădéjde f., pl. ĭ (vsl. [bg. sîrb. rus.] nadéžda, d. na-dĭeati sen, a spera. V. nădăĭesc). Speranță. A trage nădejde, a spera; a-țĭ lua nădejdea, a nu maĭ spera. Prov. În nădejdea slugiĭ, daĭ de fundu pungiĭ, bazîndu-te pe servitor, sărăceștĭ. – Și nedejde (Vs.).

nădéjde s. f., g.-d. art. nădéjdii; pl. nădéjdi