Toate definitiile

natúră (natúri), s. f. – Fire, caracter. Lat. natura (sec. XVIII), și apoi din fr. nature. Apare pentru prima oară (I. Neculce) în forma nătură. – Der. (din fr.) natural, adj.; naturalețe, s. f.; naturalist, s. m.; naturaliza, vb.; naturalism, s. n.; denatura, vb.; supranatural, adj., după fr. surnaturel.

NATÚRĂ, naturi, s. f. 1. Lumea materială; univers, fire; totalitatea ființelor și a lucrurilor din Univers; p. restr. lumea fizică înconjurătoare, cuprinzând vegetația, formele de relief, clima. ◊ Științele naturii = științe care au ca obiect fenomenele lumii înconjurătoare, lumea anorganică și organică; științele naturale. Natură moartă = grup de obiecte mărunte, neînsuflețite, de uz curent (fructe, flori, vânat etc.), natură statică; p. ext. pictură care înfățișează un astfel de grup. ◊ Loc. adj. și adv. După natură = având ca model obiectele din realitate. ◊ În natură = a) (loc. adv.) în realitate, aievea, în persoană; b) (loc. adj. și adv.) în obiecte, în produse (nu în bani). 2. Ansamblul legilor după care se dezvoltă Universul; Universul considerat ca o forță activă, creatoare, condusă după anumite legi. 3. Ansamblu de însușiri pe care o ființă le are din naștere, care rezulta din conformația sa și care o caracterizează, constituind esența sa; fel propriu de a fi al cuiva; fire, temperament. 4. Caracter specific al unui lucru, însușire caracteristică; calitate. ◊ Loc. adj. De natură să... = capabil să..., apt să..., potrivit să... ◊ Expr. Este în natura lucrurilor = este firesc, e de la sine înțeles. – Din fr. nature, lat., it. natura, germ. Natur.

NATÚRĂ s. 1. făptură, fire, lume, univers. (Cântecul se răspândea peste întreaga ~.) 2. (PICT.) natură moartă = natură statică; natură statică v. natură moartă. 3. v. esenţă. 4. v. calitate. 5. v. factură. 6. v. conformaţie. 7. v. fire.

NATÚRĂ s. v. cusur, dar, defect, meteahnă, nărav, patimă, viciu.

NATÚRĂ s.f. 1. Lumea înconjurătoare în întreaga diversitate a manifestărilor și a formelor ei de mișcare; univers. ♦ Lumea organică și anorganică; mediu înconjurător. ◊ Natură moartă = grup de lucruri neînsuflețite; pictură reprezentând un asemenea grup. 2. Caracter, temperament; fire, trăsătură (fizică sau spirituală a cuiva). 3. Caracter specific al unui lucru sau al unui proces, calitate; fel de a fi. [< lat., it. natura, fr. nature].

NATÚRĂ s. f. 1. universul în totalitatea sa. 2. lumea organică și anorganică; mediu înconjurător. ♦ științele ĩi = științele naturale; ~ moartă = pictură reprezentând lucruri neînsuflețite. 3. caracter, temperament; fire. 4. caracter specific al unui lucru sau al unui proces, calitate; fel de a fi. ♦ de ~ să = capabil să..., apt să... (< lat. natura, fr. nature)

* natúră f., pl. ĭ (lat. natura, d. natus, născut. V. nat). Totalitatea lucrurilor care există realmente, fire: cele treĭ regnurĭ ale naturiĭ. Ordine stabilită în univers: legile naturiĭ. Ceĭa ce e natural: a schimosi natura. Esență, caracter, origine: natura divină, umană, vegetală, minerală. Organizațiunea fie-căruĭ animal: natura peșteluĭ e de a trăi în apă. Temperament: natură bilioasă. Înclinațiune a sufletuluĭ: natură nobilă. Afecțiune a sîngeluĭ, a raseĭ: sentimentele naturiĭ. Valoare proprie, lucru natural saŭ marfă (nu banĭ): a plăti în natură. Model natural după care pictează pictoru: a picta după natură. Fel: obĭecte de natură diferită. Contra naturiĭ, contra indicațiunilor naturiĭ. A forța natura, a vrea maĭ mult de cît poate natura (de ex., a chinui un copil să învețe ceĭa ce e prea greŭ p. etatea luĭ). A plăti naturiĭ tributu, a muri. Natură moartă. V. mort.

natúră s. f., g.-d. art. natúrii; pl. natúri