Toate definitiile

MĂNĂSTÍRE, mănăstiri, s. f. Instituție religioasă cuprinzând o biserică și mai multe chilii unde trăiesc, potrivit unor reguli de viață austere, călugări sau călugărițe; p. restr. biserică a unei astfel de instituții religioase; locaș unde serviciul divin este oficiat de călugări. ◊ Expr. A (se) duce sau a (se) închide, a intra, a trimite, a băga, etc. la (o) mănăstire = a (se) călugări. [Var.: mânăstire, (înv.) monastire, s. f.] – Din sl. monastyrí.

MĂNĂSTÍRE s. v. catedrală.

mănăstíre/mânăstíre s. f., g.-d. art. mănăstírii/mânăstírii; pl. mănăstíri/mânăstíri

MÂNĂSTÍRE s. f. v. mănăstire.

mînăstíre (mînăstíri), s. f. – Instituție religioasă, unde trăiesc călugări(țe). – Var. mănăstire, (înv.) monastire. Mr. mînăstir, megl. mănăstir. Ngr. μαναστήριον (Murnu 34), parțial prin intermediul sl. manastyrĭ (Tiktin; Graur, BL, VI, 155; cf. Vasmer, Gr., 94), cf. alb. monoštir, tc., bg. manastir, v. rus. manastyr. Cuvînt de uz general (ALR, I, 187). Var. monastire este artificială, formată după ngr. μοναστήριον. – Der. mînăstiresc, adj. (de mănăstire); mînăstioară, s. f. (mănăstire mică; joc de copii).

mînăstíre f. (mgr. monastirion, ngr. -stirĭ, d. mónos, singur; vsl. rus. monastýrĭ, bg. monastir, sîrb. manastir, namastir; turc. monastir; it. monastero, -terio, vfr. moustier, nfr. moutier, germ. münster. V. monah). Biserică afară din oraș și din sat înconjurată de case în care trăĭesc călugăriĭ orĭ călugărițele. V. schit.

mănăstíre/mânăstíre s. f., g.-d. art. mănăstírii/mânăstírii; pl. mănăstíri/mânăstíri

mânăstíre v. mănăstíre