Toate definitiile

MÁRCĂ¹, mărci, s. f. 1. Semn distinct aplicat pe un obiect, pe un produs, pe un animal etc. pentru a-l deosebi de altele, pentru a-l recunoaște etc. ♦ Tip, model, inscripție (care indică sursa) de fabricație. Marcă de automobil. ◊ Loc. adj. De marcă = de calitate superioară. ♦ (Înv.) Stemă; blazon, emblemă. ◊ Loc. adj. (despre oameni) de seamă; marcant, distins. 2. Fisă de metal cu număr de ordine, cu care lucrătorii își dovedesc prezența la lucru sau pe care o lasă în schimbul uneltelor primite. 3. Piatră sau bucată de șină vopsită în alb, așezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie, pentru a indica ramificația liniei ferate și locul până unde pot înainta vehiculele fără pericol de ciocnire. 4. Fig. Semn distinctiv, trăsătură specifică, însușire caracteristică; particularitate. – Din ngr. márka, fr. marque. Cf. germ. Marke.

MÁRCĂ², mărci, s. f. Unitate monetară principală în unele țări europene. – Din germ. Mark.

MÁRCĂ³, mărci, s. f. 1. Nume dat în statul franc și în Germania medievală comitatelor de frontieră, aflate sub guvernare militară. 2. Obște sătească din Europa apuseană medievală, în care pământul arabil rămâne proprietate privată. – Din germ. Mark.

MÁRCĂ⁴, mărci, s. f. (adesea determinat prin „poștală”) Mic imprimat emis de stat și care, aplicat sau tipărit pe scrisori, pe unele colete etc., servește drept plată anticipată a transportului poștal. – Din germ. Marke.

MÁRCĂ s. timbru, (Ban.) ştamp, (Ban., Transilv., prin Maram. şi Bucov.) ştempel. (~ poştală.)

MÁRCĂ s. v. semn.

MÁRCĂ s. (IST.) (înv.) marchionat. (O ~ germană medievală de frontieră.)

MÁRCĂ s. v. armoarii, atribut, blazon, calitate, caracter, caracteristică, emblemă, insignă, însemn, însuşire, notă, particularitate, proprietate, semn, specific, stemă, trăsătură.

MÁRCĂ¹ s.f. 1. Semn distinctiv, inscripție etc. care se aplică pe un obiect, pe o marfă etc. ♦ Tip, model de fabricație. 3. Fisă metalică cu număr de ordine cu care muncitorii unei fabrici își marchează prezența la lucru. 4. Șină vopsită în alb, care arată punctul de intersecție a două linii ferate. 5. (Mat.) Etichetă (I,3) [în DN]. [Pl. mărci. / < fr. marque, it. marca, rus. marka].

MÁRCĂ² s.f. Unitate monetară până in 1999 a unor țări (Germania, Finlanda). [< germ. Mark].

MÁRCĂ³ s.f. Provincie în unele state feudale condusă de un margraf sau de un principe și care avea rolul de a întări granițele marilor imperii din evul mediu. [< germ. Mark].

MÁRCĂ¹ s. f. timbru poștal. (< germ. Marke)

MÁRCĂ² s. f. 1. semn distinctiv, inscripție etc. care se aplică pe un obiect, pe o marfă etc. ◊ tip, model de fabricație. ♦ de ~ = a) (despre produse) de calitate; b) (despre oameni) important, celebru. 2. trăsătură specifică; particularitate. ◊ caracteristică a unei categorii sau unități gramaticale. 3. fisă cu număr de ordine cu care muncitorii își marchează prezența la lucru. 4. șină vopsită în alb care arată punctul de intersecție a două linii ferate. 5. (inform.) număr, cuvânt asociat unei instrucțiuni care o deosebește de celelate instrucțiuni ale programului. (< ngr. marca, fr. marque, rus. marka)

MÁRCĂ³ s. f. unitatea monetară a unor țări (Germania, Finlanda). (< germ. Mark)

MÁRCĂ⁴ s. f. (în evul mediu) provincie în unele state, condusă de un margraf sau de un principe. (< germ. Mark)

márcă (mắrci), s. f. – Marcă, sigiliu. – Mr. marcă. It. marca, fr. marque,, cf. ngr. μάρϰα, bg., sb., rus. marka). – Der. marca, vb., din fr. marguer, it. marcare; marcant, adj. (notabil), din fr. marquant; marcher, s. m. (marcator), din fr. marqueur; marchetărie, s. f., din fr. marqueterie; remarca, vb. (a observa), din fr. remarquer; remarcă, s. f. (notă, observație), din fr. remarque; remarcabil, adj. (însemnat), din fr. remarquable; mar(c)graf (var. mar(c)grav), s. m., din germ. Markgraf.

*cașét n., pl. e (fr. cachet, sigil, stampilă [!]). Micĭ cartoane stampilate care daŭ drept la un abonament și pe care le restituĭ zi cu zi cu cît abonamentu se apropie de sfîrșit. (Și jeton, și fișă, și marcă). Cápsulă de hîrtie care conține un medicament în praf.

*márcă f., pl. mărcĭ (fr. marque, d. marquer, a marca; rus. rut. márka. V. marchez, margine). Ștampilă [!], semn făcut pe un obĭect ca să-l recunoștĭ, emblemă, blazon, herb: marcă pe rufe, marcă de fabrică, marca uneĭ țărĭ. Timbru poștal [!]. Jeton, bucată de metal orĭ alt-ceva în formă de medalie, întrebuințată la joc orĭ la alt-ceva. O monetă [!] de argint germană (mark) în valoare de 1 franc și ¼ la 1916. O veche măsură de greutate, împărțită în Moldova în grivne (Ĭorga, Negoț, 228). Fig. Semn, indiciŭ: marca mizeriiĭ. De marcă, marcant, însemnat, ilustru (de multe orĭ iron.): tanchist de marcă. – Mărcile poștale s´aŭ întrebuințat întîĭa oară la 1831 și chear [!] la 2 Maĭ 1831¹, în Grecia. În Anglia aŭ apărut la 6 Maĭ 1840.

*tímbru n., pl. e (fr. timbre, lat. týmpanum, pop. *tymbanum, d. vgr. týmpanon. V. timpan, timpină). Felu sunetuluĭ după proveniență: timbru vociĭ omuluĭ, timbru metalic. Bucățică de hîrtie cu marca statuluĭ saŭ figura suveranuluĭ care se cumpără și se lipește pe o hîrtie pin [!] care cerĭ ceva de la o autoritate (o înscriere într´o școală secundară orĭ superioară, chemare în judecată) saŭ pe o chitanță. (Acestea se numesc și timbre fiscale, fiind-că-s emise de ministeru de finanțe. Cele care se aplică pe scrisorĭ, peste care poșta pune stampila [!], se numesc timbre poștale, dar ob. mărcĭ, și-s emise de poștă. Sînt și timbre fiscale numite fixe, adică o coală de hîrtie pe care e tipărit un timbru).

márcă s. f., g.-d. art. mắrcii; pl. mărci

MARCÁ, marchez, vb. I. Tranz. 1. A face, a aplica un semn caracteristic pe un obiect, pe un animal etc., pentru a-l deosebi de altele. ♦ A imprima, pe un obiect de metal prețios, semnul oficial care îi garantează calitatea și autenticitatea. 2. Fig. A constitui o notă specifică, o trăsătură caracteristică; a reprezenta, a ilustra. ♦ A scoate în evidență, a releva, a sublinia; a manifesta. ♦ A constitui o dovadă; a indica, a dovedi. 3. A delimita un teren, o suprafață etc. prin linii, semne; a însemna. 4. (Sport) A obține unul sau mai multe puncte într-o competiție, într-un joc; a înscrie. ♦ A supraveghea pe unul sau pe mai mulți jucători din echipa adversă, pentru a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive, sau să marcheze (4). – Din germ. markieren, fr. marquer.

MARCÁ vb. 1. v. însemna. 2. v. timbra. 3. v. delimita. 4. v. înregistra. 5. a arăta, a indica, a însemna, a preciza. (Ceasul ~ timpul.) 6. v. accentua. 7. a ilustra, a însemna, a reprezenta, a semnifica. (Acest roman ~ o dată importantă în literatură.) 8. (SPORT) a înscrie, (rar) a puncta. (A ~ un gol.)

MARCÁ vb. v. demonstra, dovedi, indica, proba.

MARCÁ vb. I. tr. 1. A însemna (un obiect) pentru a(-l) recunoaște; (spec.) a însemna (un obiect de aur, de platină etc.) pentru a garanta că este veritabil. 2. (Fig.) A indica, a dovedi; a arăta, a proba. ♦ A remarca; a sublinia. 3. (Sport) A supraveghea pe unul sau pe mai mulți jucători din echipa adversă spre a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive; a înscrie, a realiza un punct. [P.i. 3,6 -chează. / < fr. marquer, cf. it. marcare].

ATOM MARCÁT s. v. trasor.

MARCÁ vb. tr. 1. a însemna (un obiect, un animal) pentru a(-l) recunoaște; (spec.) a însemna (un obiect de aur, de platină etc.) pentru a garanta că este veritabil. 2. (fig.) a indica, a dovedi; a arăta, a proba. ◊ a remarca; a sublinia. 3. a delimita un teren, o cale rutieră sau navigabilă etc. 4. (sport) a supraveghea pe unul sau pe mai mulți jucători din echipa adversă spre a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive. 5. a înscrie unul sau mai multe puncte într-o competiție etc. (< fr. marquer, germ. markieren)

*marchéz, a -cá v. tr. (fr. marquer, vfr. merquer și mercher, germ. merken, a marca, a observa, d. merk-, semn. Merquer s´a prefăcut în marquer după it. marcare. V. remarc). Pun marcă, însemnez: a marca rufe.

marcá (a ~) vb., ind. prez. 3 marcheáză

mî́rcă și smî́rcă adv. (ca și mîrc). Bz. A tăcea mîrcă, a tăcea molcom, a nu crîcni.