Toate definitiile
MARAFÉT, marafeturi, s. n. 1. (Pop. și fam.; la pl.) Fasoane, mofturi; nazuri; fițe. 2. (Pop. și fam.; mai ales la pl.) Podoabă (pretențioasă). ♦ Lucru mărunt, fleac. 3. (Înv.) Meșteșug, dibăcie; iscusință, pricepere, măiestrie. ♦ Procedeu, mijloc; p. ext. truc, tertip; înșelătorie, artificiu. – Din ngr. maraféti.
MARAFÉT s. v. abilitate, capriciu, chef, des-toinicie, dexteritate, dibăcie, fandosea-lă, fantezie, fason, fiţă, ingeniozitate, intrigă, iscusinţă, isteţie, isteţime, îndeletnicire, îndemânare, maimuţă-reală, maşinaţie, meserie, moft, naz, ocupaţie, poftă, pricepere, profesiune, prosteală, sclifoseală, stratagemă, subterfugiu, şiretenie, şiretlic, şme-cherie, ştiinţă, talent, tertip, toană, truc, uneltire, uşurinţă, viclenie, vicleşug.
marafét (maraféturi), s. n. – 1. (Înv.) Îndemînare, dibăcie. – 2. (Înv.) Intermediere, mijloc, organ. – 3. Truc, vicleșug. – 4. Capcană, cursă, prefăcătorie, intrigă. – Mr. murafete, megl. murafet. Tc. marifet, din arab. mả rifa (Roesler 598; Șeineanu, II, 247; Lokotsch 1418), cf. ngr. μαραφέτι „mijloc”, alb. marifet, bg. murafet și rus. marafety podpuskatĭ „a-și bate joc”, pe care Vasmer, II, 98 îl consideră de origine obscură și care pare a proveni din rom. – Der. marafetos, adj. (viclean, înșelător); marafetui, vb. refl. (a se purta).
*marafét n., pl. urĭ (din maĭ vechĭu marifet, d. turc. ar. ma'rifet, talent, geniŭ, abilitate, artă, știință, calitate). Vechĭ. Dibăcie, pricepere. Mijlocire, intermediŭ. Maĭ pe urmă. Artificiŭ, șiretlic, tertip. Azĭ. Fam. Lucru accesoriŭ, ornament saŭ ceva căruĭa nu-ĭ găseștĭ nume imediat: mașina avea la roată un marafet care o făcea să meargă bine. Pl. Mofturĭ, marazurĭ, nazurĭ, fasolelĭ: a face, a umbla cu marafeturĭ.