Toate definitiile

furt (fúrturi), s. n. – Hoție, infracțiune. – Mr. furtu. Lat. fŭrtum (Pușcariu 685; Candrea-Dens., 691; REW 3606; cf. DAR), cf. it., port. furto, prov., cat. furt, sp. hurto. În rom. nu este atestat uzul său popular, decît prin intermediul der. său furtișag, s. n. (hoție, furt), folosit din sec. XVI. Cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 279.

FURT, furturi, s. n. Infracțiune care constă în însușirea pe nedrept a unui lucru mobil al altuia; hoție, furătură. – Din lat. furtum.

FURT s. 1. furat, furătură, hoţie, pungăşeală, pungăşie, (livr.) rapt, (pop. şi fam.) hoţomănie, (pop.) tâlhărie, (reg.) robălie, (înv. şi fam.) sfeteriseală, sfeterisire, (înv.) tâlhărăşug, tâlhărire, tâlhărşag, tâlhuşag, (grecism înv.) sfeterismos, (fam.) ciordeală, coţcărie, şterpeleală, şterpelire, (arg.) mangleală, şuteală. (A comite un ~.) 2. sustragere, (rar) sustracţie, (fam.) subtilizare, şterpelire. (~ul unei sume de bani.)

furt n., pl. urĭ (lat. furtum, it. pg. furto, pv. cat. furt, sp. hurto). Acțiunea de a fura.

furt s. n., pl. fúrturi