Toate definitiile

FURCULÍȚĂ, furculițe, s. f. 1. Obiect (de metal) alcătuit dintr-un mâner și doi până la patru dinți, cu ajutorul căruia se duce mâncarea la gură; furcuță (2). ◊ Loc. adj. În furculiță (sau în furculițe) = (despre barbă) cu părțile laterale mai lungi decât mijlocul; (despre mustăți) cu capetele răsucite în sus. 2. Fiecare dintre cele două piese curbate, încrucișate la unul dintre capete, prin care este fixată inima carului pe podul osiei dinapoi, pentru a împiedica rotirea inimii în plan orizontal; gemănare. [Pl. și: furculiți] – Furcă + suf. -uliță.

FURCULÍŢĂ s. 1. (Transilv.) furcuţă. (~ pentru mâncat.) 2. (TEHN.) gemănare, (reg.) ciorobă-riţă, lişiţă. (~ la car.) 3. (TEHN.) (reg.) pieptene. (~ pentru ţesături groase.)

furculíță f., pl. e (d. furcă. D. rom. vine: bg. fŭrkulica, alb. furkulitsa, ngr. furkalitsa și -ulitsa). Furcă mică, obișnuit cu patru dințĭ, de care oameniĭ se servesc la mîncat. Barbă în furculiță, cu păru ca o furcă cu doĭ dințĭ.

furculíță s. f., g.-d. art. furculíței; pl. furculíțe

FURCULÍŢĂ s. 1. (Transilv.) furcuţă. (~ pentru mâncat.) 2. (TEHN.) gemănare, (reg.) ciorobă-riţă, lişiţă. (~ la car.) 3. (TEHN.) (reg.) pieptene. (~ pentru ţesături groase.)

FURCULÍȚĂ, furculițe, s. f. 1. Obiect (de metal) alcătuit dintr-un mâner și doi până la patru dinți, cu ajutorul căruia se duce mâncarea la gură; furcuță (2). ◊ Loc. adj. În furculiță (sau în furculițe) = (despre barbă) cu părțile laterale mai lungi decât mijlocul; (despre mustăți) cu capetele răsucite în sus. 2. Fiecare dintre cele două piese curbate, încrucișate la unul dintre capete, prin care este fixată inima carului pe podul osiei dinapoi, pentru a împiedica rotirea inimii în plan orizontal; gemănare. [Pl. și: furculiți] – Furcă + suf. -uliță.