Toate definitiile
DULẮU, dulăi, s. m. Câine mare (și lățos); zăvod. – Din pol. dolow.
DULĂU s. (ZOOL.) zăvod, (prin Transilv.) pugleu, (Mold. şi Bucov.) zăblău. (Un ~ pentru păzit curtea.)
Dulău ≠ cotei
OCHIUL-DULĂULUI s. v. luceafărul de ziuă, luceafărul din zori, sirius.
dulắu (dulắi), s. m. – 1. (Înv.) Cîine de vînătoare, copoi. – 2. Cîine de pază (Canis pecuarius). Probabil pol. dołow, din sl. loviti „a vîna” (Cihac, II, 104). După Șeineanu, Rom., XXX, 549, din mag. dullő, soluție care pare dificilă sub aspect fonetic. – Der. dolcă, s. f. (cățea de pază), pe care Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, 173, îl considera de origine dacică.
dulắŭ m. (pol. dolów, sfîrșit de vînătoare, un fel de cîne de vînat, d. vsl. loviti, a vîna. V. lovesc). Vechĭ. Cîne de vînat. Azĭ. Zăvod, cîne foarte mare. V. cîne.