Toate definitiile

DISONÁNȚĂ, disonanțe, s. f. (Muz.) Lipsă de consonanță, de armonie între sunete; asociere de sunete de înălțimi diferite. ♦ Asociere nearmonioasă de silabe sau de cuvinte; cacofonie. ♦ P. gener. Lipsă de armonie. – Din fr. dissonance, lat. dissonantia.

DISONÁNŢĂ s. v. nepotrivire.

Disonanţă ≠ consonanţă

DISONÁNȚĂ s.f. Împerechere de sunete sau de note muzicale care impresionează neplăcut auzul. ♦ Întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie. ♦ (Rar) Stridență; dezacord. / < fr. dissonance, cf. lat. dissonantia].

DISONÁNȚĂ s. f. 1. (muz.) asociere de sunete care impresionează neplăcut auzul. ◊ întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie. 2. (p. ext.) lipsă de armonie, dezacord, stridență. (< fr. dissonance, lat. dissonantia)

* disonánță f., pl. e (lat. dissonantia. V. a- și con-sonanță, re-zonanță). Muz. Acord fals. Gram. Cacofonie, succesiune urîtă de sunete, ca: te uĭtaĭ atent tot timpu.

disonánță s. f., g.-d. art. disonánței; pl. disonánțe