Toate definitiile

DERÚTĂ, derute, s. f. Stare de zăpăceală, de dezorientare. – Din fr. déroute.

DERÚTĂ s. v. dezorientare.

DERÚTĂ s.f. Zăpăceală, dezordine; dezorientare. [Cf. fr. déroute].

DERÚTĂ s. f. stare de zăpăceală, de dezorientare, de dezordine. (< fr. déroute)

derútă s. f., g.-d. art. derútei; pl. derúte

DERUTÁ, derutez, vb. I. Tranz. A face pe cineva să se încurce, să se zăpăcească, astfel încât să nu mai știe ce să facă sau încotro să o apuce; a dezorienta, a zăpăci. – Din fr. dérouter.

DERUTÁ vb. v. dezorienta.

A deruta ≠ a îndrepta, a orienta

DERUTÁ vb. I. tr. A zăpăci, a încurca; a dezorienta; a înșela. [< fr. dérouter].

derutá (derutéz, derutát), vb. – A rătăci, a încurca, zăpăci. Fr. dérouter.

DERUTÁ vb. tr. a zăpăci, a încurca; a dezorienta, a descumpăni; a înșela. (< fr. dérouter)

*derutéz v. intr. (fr. dé-router, d. route, drum, d. lat. rupta [via], cale ruptă [derivată] din alta). Fac pe cineva să-șĭ peardă drumu, dezorientez. Fig. Încurc, dezorientez, zăpăcesc.

derutá (a ~) vb., ind. prez. 3 deruteáză