Toate definitiile

CONSONÁNȚĂ, consonanțe, s. f. 1. (Muz.) Unire, combinare armonioasă a două sau a mai multor sunete de înălțimi diferite. 2. Fig. Potrivire de idei, de păreri; înțelegere, acord. – Din fr. consonance.

CONSONÁNŢĂ s. v. acord.

CONSONÁNŢĂ s. v. acord, concordanţă, conformitate, corespondenţă, potri-veală, potrivire.

Consonanţă ≠ distonanţă, discordanţă, disonanţă

CONSONÁNȚĂ s.f. 1. (Muz.) Unire, îmbinare armonioasă de sunete. ♦ Uniformitate sau similitudine a sunetului final din două sau mai multe cuvinte. 2. (Fig.) Acord, înțelegere, potrivire de opinii. [Cf. fr. consonance, lat. consonantia, it. consonanza].

CONSONÁNȚĂ s. f. 1. (muz.) îmbinare armonioasă de sunete. ◊ asemănare a sunetelor finale din două sau mai multe cuvinte. 2. (fig.) acord, înțelegere, potrivire de opinii. (< fr. consonance, lat. consonantia)

*consonánță f., pl. e (lat. consonantia, d. con-, împreună, și sonare, a suna. V. asonanță. Cp. cu sin-fonie). Unirea a doŭă sunete plăcute urechiĭ. Identitate de sunete în terminațiunea cuvintelor saŭ a frazelor. Concordanță.

consonánță s. f., g.-d. art. consonánței; pl. consonánțe

CONSONÁNTĂ, consonante, s. f. (Rar) Consoană. – Din lat. consonans, -ntis.

CONSONÁNTĂ s. v. consoană.

CONSONÁNTĂ s.f. (Rar) Consoană. [< lat. consonans, cf. germ. Konsonant, it. consonante].

CONSONÁNTĂ s. f. consoană. (< germ. Konsonant)

consonántă (înv.) s. f., g.-d. art. consonántei; pl. consonánte