Toate definitiile

cánură s. f., g.-d. art. canurei; pl. -

CÁNURĂ s. f. Nume dat firelor scurte de lână rămase în dinții pieptenului după dărăcit, folosite (ca bătătură) pentru țesături mai groase. – Lat. cannula.

CÁNURĂ s. f. Nume dat firelor scurte de lână rămase în dinții pieptenului, după dărăcit, folosite (ca bătătură) pentru țesături mai groase. – Lat. cannula.

cánură (pop.) s. f., g.-d. art. cánurii; (fire) pl. cánuri

CÁNURĂ s. f. Nume dat firelor scurte de lână rămase în dinții pieptenului după dărăcit, folosite (ca bătătură) pentru țesături mai groase. – Lat. cannula.

cánură (canuri), s. f. – Fibre sau resturi de fire de lînă, in sau cînepă, care cad la dărăcit; se folosesc pentru țesături mai groase sau pentru pînza de sac. – Mr. canură. Lat. cannŭla „trestioară”. (P. Papahagi, Notițe, 14; REW 1609; Pascu, I, 56; cf. DAR); cf. ven. kanula, friul. kánula, tarent. kanolo, cu sensul etimologic. Înainte, Tiktin (urmat de Pușcariu 268) se gîndise la un der. al vb. lat. carĕre „a scărmăna”, de tipul *carŭla, cu rezultat rom. disimilat; ipoteză puțin probabilă. Din rom. a trecut în ngr. ϰάνουρα, bg., sb. kanura (Romansky, Jb., XV, 110; Berneker 483; Capidan, Raporturile, 204).

CÁNURĂ s. f. Nume dat firelor scurte de lână rămase în dinții pieptenului, după dărăcit, folosite (ca bătătură) pentru țesături mai groase. – Lat. cannula.

cánură f., pl. ĭ (lat. cánnula, cánulă, țeava care se' nvîrtește în suveĭcă și deapănă firu. De aci a trecut numirea asupra firuluĭ de cînepă, și apoĭ s' a aplicat la lînă. D. rom. vine ngr. vsl. sîrb. bg. kánura. Cp. cu brînză). Lîna cea maĭ proastă care ĭese din pĭepteneĭ la urmă și din care se fac sumane ș. a. V. fuĭor, puzdere.